De fiecare dată cînd se traduce în română o bandă desenată se reaprinde o polemică în jurul utilității traducerii.
– Sună prost.– Dar gîndește-te la oamenii care nu înțeleg engleza.– Deja am volumul.– Dar gîndește-te la oamenii oamenii care nici nu știu de el.
Ceea ce continuă și continuă, după cum vedem din moment ce de ani buni tot purtăm sau asistăm la discuții din astea, purtate în parametri aproape identici. Fiindcă argumentele-s bune și de o parte și de cealaltă, iar mai mult de atît, sînt clare și evidente, în funcție de perspectiva din care privești lucrurile. Avem două viziuni concentrate pe consumator. Una a consumatorului care are un bagaj de cunoștințe, care înțelege limbile străine care-l interesează, care știe ce să caute și mai ales de unde, care își permite costurile ceva mai ridicate ale importării; și alta, oarecum paternalistă, a consumatorului care nu dispune de una sau mai multe din treburile astea. Viziunile astea două nu-s ușor de reconciliat și nici n-ar trebui, din moment ce-s publicuri diferite. Totuși, din moment ce avem o plajă atît de mică de consumatori, s-ar putea să fie nevoie tocmai de acei oameni care n-au nimic de beneficiat de pe urma traducerilor să facă muncă patriotică, să cumpere, să discute, să ierte traducerile respective, în vederea construirii unui nou public.
Acum, nimeni nu poate cere nimănui să facă treaba asta. Mi se pare o nesimțire să ceri cuiva să-și pună la bătaie timpul, banii și entuziasmul pentru un produs care nu-i folosește, în unele cazuri pe care nici nu și-l dorește. Însă aș dori să încerc să extind un pic sfera discuțiilor ăstora dinspre unele concentrate în jurul consumatorilor înspre o privire mai sistemică. Anume, cred că poți vedea traducerea ca pe o formă de protecționism economic.
Și ca orice fel de protecționism, scopul lui este să creeze și să întărească o industrie în fața concurenței exterioare. Ceea ce se și întîmplă. În tot procesul ăsta de traducere avem editori care stabilesc relații cu omologii din afară. Care se uită peste texte, iau decizii, văd cum răspunde piața la ele, poate chiar învață cîte ceva despre mediu, putînd să ofere niște feedback unui autor. Observăm dezvoltarea a tot felul de abilități tehnice de la letraj -precum și traducerea de bandă desenată poate fi un antrenament pentru scrierea de scenarii- la tipărire și ambalare care ar fi necesare și în cazul unui produs românesc. Întîlnim formarea de lanțuri de distribuție și scheme de marketing. Observăm cum agenții culturali se familiarizează cu materialul și devin din ce în ce mai deschiși (și capabili) la a scrie cronici de întîmpinare.
Toate astea fiind necesare unei benzi desenate ca un bun cultural îmbrățișat de public. Pentru că rareori acel bun este izvorît atenian din țeasta autorului direct în brațele cititorului, în absența unui dialog, fie între autori și editori, librari, distribuitori, critici și public. Bunul cultural e totuși un produs prelucrat măcar peri- și paratextual (dacă nu chiar corpul lucrării în sine suferă transformări) de un sistem în care autorul este o parte esențială, dar de multe ori insuficientă. Și în absența unei producții locale coerente calitativ și cantitativ, e greu de văzut cum altfel decît prin traduceri se poate forma acest sistem.
Evident, metafora asta are niște limite. Unele chiar stridente. Prima ar fi dacă traducerea în sine transformă produsul într-unul românesc astfel încît să vorbim măcar de protecționism. Și dacă da, în sprijinul cui? Doar în sprijinul unei industrii (editori-tipar-distribuitori) sau și în sprijinul cultivării unor autori români (sau, de ce nu, străini, dar care își publică opere în România) și a unor proprietăți intelectuale românești care ar putea apoi să fie exportate sau care ar putea căpăta suficient renume și interes încît să devină obiecte de colecție?
Apoi, nu vorbim de subvenționarea involuntară a unui produs autohton poate nedorit de populație, nici de restrîngerea posibilității obținerii produsului prin import (prin reglementări neloiale sau tarife). Aceste două diferențe forțează metaforă, dar cred că ilustrează și că eterna polemică de mai sus e inutilă: plm, nu-ți place, nu cumperi, continui să-ți comanzi de pe Amazon ca pînă acum că nu te afectează cu nimic.
Pe de altă parte, nici fanul înrăit nu datorează nimic editurii. Fiindcă și asta e o trăsătură a protecționismului. Cineva îți cere să subvenționezi o industrie necompetitivă pînă cînd această dă randament. De obicei subvenționarea asta se face invizibil pentru consumator, ba chiar i se pare că se trezește cu roșii mai ieftine decît alea din import. Eh, acum asta se întîmplă mai direct și democratic.
Așadar cred că succesul traducerilor stă în, pe lîngă, evident, calitatea lor și bunul management al proiectului, în răspunsul la întrebarea de mai sus: în sprijinul cui se fac aceste traduceri?
Leave a Reply