Îl urmăresc pe Andrew MacLean de cîțiva ani buni, de cînd posta pe Tumblr pagini din ce avea să devină Head Looper, apoi publicînd singur banda folosindu-se de multifinanțare. M-a atras stilul său clar și geometric, însă prin care reușește să construiască personaje și lumi cu greutate, cu fizicalitate; paginile care se citesc cursiv, cu o secvenționare isteață a acțiunii ce ia în considerare vectorii de mișcare, lucrînd atît cu ce se află în interiorul imaginii, cît și ce rămîne în afară.
Iar la ApocalyptiGirl, a adăugat în toată tolba sa de ustensile un uz îndrăzneț al culorii și a reușit să găsească printre acțiune loc de greutate emoțională în cadrul poveștii. Nu atît de multă încît să o transforme dintr-o bandă de acțiune într-o dramă, dar suficientă încît să îi ofere o dimensiune în plus poveștii, făcînd-o să rămînă în mintea cititorului după ce a dat-o gata, nu să se răvășească ușor printre multe alte distracții efemere. De aceea este una dintre cele mai frumoase benzi de gen traduse pînă acum la noi. Și probabil va rămîne așa multă vreme fiindcă este într-adevăr o bandă deosebită.
Povestea este simplă și dozată cu o economică măiestrie, însuși felul cum este prezentată fiind unul dintre farmecele lucrării. Aria e o fată singură, dar nu singuratică, abandonată pe un Pămînt post-apocaliptic, dar ea nu-și abandonează misiunea. Alături de cea mai verosimilă și simpatică pisică, înarmată numai cu propria sa perseverență, tărie de caracter în fața disperării, colecția de arii de operă și un mic arsenal cu care ai putea da gata un oraș întreg se luptă cu dungile albastre și bărbile sure pentru a se putea întoarce într-un final acasă. Doar că după șase ani petrecuți în izolare, acasă ar putea ajunge să însemne altceva.
E o bandă care poate nu-și dorește mai mult decît să distreze și să încînte cititorul, însă face asta cu respect pentru timpul și capacitățile sale. Acceptă că este un adult. Sau măcar un puști deștept. Sau un adult care a rămas la nivelul unui puști deștept. Crează o lume cu o ecologie, istorie și mit, însă puțin se spune explicit. Decorul lucrează la greu, la fel alegoria, sugestia. Se contează pe capacitatea cititorului de a citi și de a infera. Lumea interioară a Ariei e la fel de bogată pe cît este cea pe care o colindă, însă și asta se resimte mai mult din gesturi, din mimică, din deciziile pe care le ia și nu prin monologuri explicite. E un personaj care se simte.
E o lucrare care revendică banda desenată de gen. Revendică banda de gen din mîinile supereroilor cu poveștile lor ciclice, fără cap și fără coadă, în care se promite cu perpetuitate conflict și dramă, fără vreo concluzie. Revendică banda de gen din mîinile autorilor pentru care este numai un punct de plecare pentru filme, seriale sau animații, fiindu-le astfel frică să exploreze estetici, mijloace sau chiar structuri de poveste potrivite unei benzi desenate. Sau mai rău, din mîinile celor pentru care banda desenată e doar un punctul de plecare al unui viitor produs, locul unde apar niște personaje care vor fi puse apoi pe căni și tricouri, ca două oglinzi puse una în fața alteia fără vreun corp solid pe care să-l reflecte.
Într-un moment în care cele mai faine astfel de benzi vin din partea unor autori și a unor edituri care nu știu cîtă priză la public au pur și simplu din cauza micimii lor, existența pe piață a lui ApocalyptiGirl nu poate fi altceva decît o bucurie.
Puteți comanda banda de pe siteul editurii.
Leave a Reply