Premisa, un adolescent care devine președintele Statelor Unite ale Americii, e împrumutată dintr-o bandă mai veche, însă cam atît. Altfel, Prez este foarte simplă: anume o satiră politică în care sub o peliculă de estetică și convenții SF realitatea actuală este amplificată, exagerată și persiflată.
Într-o America în care instituțiile publice sunt doar un mijloc prin care marile corporații exploatează populația încălcînd legile pieței concurențiale, alegerile prezidențiale s-au transformat într-un concurs de popularitate pe Twitter. Iar din cauza eliminări multor dintre cerințele constituționale pentru candidați, o celulă Anonymous reușește să o impună pe adolescenta Beth Ross drept candidat și mai apoi POTUS.
Mai mult decît o poveste coerentă, vine ca o acumulare de momente parodice aranjate în jurul campaniei prezidențiale și deciziilor pe care Ross le ia odată ajunsă în cea mai importantă funcție a țării. Însă autorii au un traseu pregătit, iar din cînd în cînd, se revine asupra unor personaje sau situații regăsite în scene altfel eclectice, menținînd senzația unei dezvoltări mulțumitoare, pînă cînd lucrurile se încheagă cu surprinzătoare claritate. Beth are un plan și are nevoie de toți ciudații din lume să schimbe America în bine.
Desenul exemplar al lui Ben Caldwell (pînă acum plătit mult mai bine în animație, și designul de jucării pentru a se ocupa foarte mult de bandă desenată) reușește să acopere o naivitate a tonului care altfel ar face receptarea pozitivă a benzii contingentă de orientarea socială (mai mult decît de cea politică) a cititorului. Vine cu un stil care amintește de animațiile cu supereroi ale anilor 90, însă aducînd mai mult detaliu în definirea figurilor pentru a le conferi fizicalitate în lipsa mișcării. Cu un ochi pregătit alege momentele, gesturile, expresiile potrivite pentru a atinge în scene unde conflictul este interior și dialogul abundă, dar surprinde și dinamica obiectelor în mișcare din scenele de acțiune. Apoi nu se mulțumește doar la a desena bine. Stăpînește cu fluiditate mijloacele grafice prin care o bandă desenată comunică, organizîndu-și paginile pentru o povestire alertă, deloc laborioasă, cu maxim de impact, prin decizii și soluționări care nu se repetă.
Poate aminti de episoadele mai puternic satirice din Judge Dredd sau de Zombo (sau de o mulțime de alte seriale din 2000AD) sau de Transmetropolitan, dar are un punct de vedere neobișnuit, dat și de faptul că problemele cu care se confruntă personajele și lumea nu sunt doar examinate, cît și rezolvate.
Și totuși, faptul că banda asta apare la DC, în cadrul liniei principale, arată un eșec al editurii. Cînd Diane Nelson a preluat președenția lui DC Entertainment (brandul sub care Warner Bros. țin proprietățile de la DC Comics, Vertigo și MAD) scopul ei a fost de a integra în rețeaua multimedia a companiei nu doar eroii de la DC, cît restul proprietăților, cum ar fi Hellblazer. Lucru îngreunat de contractele de la Vertigo. Ceea ce a condus la o renegociere a lor, mult mai puțin prietenoasă cu autorii, sperînd să transforme Vertigo într-o pepinieră de proprități pentru filme, seriale și jocuri. Și au reușit să creeze așa ceva, dar nu în curtea lor, nu atunci cel puțin. Fiindcă în acel moment WB/DC a creat iterația contemporană a lui Image Comics.
Sigur, dezvoltarea sa stă pe umerii lui The Walking Dead și apoi ai lui Saga, însă WB au creat contextul în care Grant Morrison și Chris Burnham, Scott Snyder și Jock, Jason Aaron și R. M. Guerra, Jeff Lemire, Brian Wood și mulți alții să-și mute proiectele de la Vertigo la Image. În condițiile în care pînă atunci Image era editura care publica aproape orice nu-și găsea locul în alte părți. Iar dacă era să existe un trend, acela ar fi fost că odată ce un autor căpăta suficientă reputație cu Image, ajungea să-și mute proiectele persoanele în cadrul colecțiilor dedicate de la marile edituri (dacă mai avea timp de ele). Matt Fraction și-a adus Casanova la Icon(acum înapoi la Image), Bendis și Oeming au transferat Powers acolo. Cu acest exod s-a golit și visteria de autori care puteau scrie și desena titlurile după proprietăți deținute încă de DC, însă care nu putea sta lîngă Superman și Batman.
Iar acum, majoritatea benzilor publicate la Vertigo sunt concepte ieftine, puse rapid pe hîrtie de autori nu deosebit de cunoscuți…sau buni, în speranța că unele dintre ele or să ajungă seriale sau filme care nu au aproape nimic în comun cu titlurile de la care au pornit.
De aceea Prez a putut fi publicată doar alături de Flash și Green Lantern, chiar dacă are mult mai multe în comun cu Transmetropolitan. De aceea nu a avut success, fiind vîndută într-o categorie editorială ai cărei cititori au fost antrenați cel puțin de la The New 52 să citească cu totul altfel de benzi, cu altă tonalitate, cu alt subiect, cu o altă estetică. Iar ăsta este un eșec pe care DC și l-au făcut cu mîna lor. Probabil că îi vor supraviețui, însă banda desenată va fi mai săraca din cauza asta.
Banda poate fi comandată de aici.
Leave a Reply