Andreea Chiricã realizează în 2011 The Year of the Pioneer, o bandă poate tributară lui Persepolis, însă de o importanță, atît socială, cît și artistică, ignorată. Mută banda desenată românească dinspre gen, introducînd autobiografia și prezintă într-un stil grafic abordabil o perioadă despre care generația mea se ferește să se informeze din teamă, din scîrbă, din ură.
În plină campanie ”Avem și noi supereroi”, cînd basmele românești erau reiterate cu estetici trase din jocuri video, iar banda desenată tratată strict ca produs, ca mijloc prin care să se livreze o viziune aplatizată a unor universuri și personaje mult mai bogate, Maria Surducan lansează o campanie de Creștem Idei pentru Prâslea cel Voinic și Merele de Aur, redezvăluind potențialul grafic al folclorului și mitului românesc. Și a perseverat, alături de Anna Benczedi, revitalizînd webcomicul autohton prin Știma Apelor. Tot Maria a produs cu Karel Líman #arhitect una dintre cele mai bune, prin siguranța și inventivitatea cu care se folosește de limbajul benzii desenate, benzi desenate românești.
Maria și sora sa Ileana sunt nelipsite din antologii ca Glorioasa fanzină, The Book of George, colecțiile clubului de la Cluj, Revista Comics, oferind mereu niște vîrfuri care stau semețe printre alte benzi mai pleoștite. Ileana de asemenea încîntă copii în revista Fabulafia și ne-a învățat ce e Dolky-n Trei Straie în romanul grafic cu același nume (scris împreună cu Petra Dobruská), care pe lîngă faptul că e simpatic, jucăuș și informativ, introduce jurnalul de călătorie în banda desenată românească contemporană. Și să nu uităm să meționăm Le Cirque (Ileana) și Foire de nuit (Maria), care sunt sigur că sunt niște benzi deosebite, da-s eu un troglodit bilingv și nu mă pot bucura de ele.
Mihaela Precup scrie Jules and Crispin, una dintre cele mai istețe benzi desenate românești contemporane (și…nu numai). Prezentîndu-se ca o simplă bandă de umor cu un șoarece și o strață (struțo-rață), navighează cu gust în jurul unor subiecte relevante și prezintă complexitățile vieții în cuplu.
Xenia Pamfil a făcut multă bandă desenată, bună și variată. De la Mishka care a devenit un roman grafic cameleonic la Action Labs, la prima iterație a lui Papoi, care funcționa ca jurnal personaj augmentat prin fantastic (a la The Realist), la a doua iterație a lui Papoi, care era o simpatică bandă fantasy de aventuri. Și pe ea e cea mai mare plăcere să o întîlnești în antologii.
Sorina Vasilescu are benzi care întind pînă la ruptură forma benzii desenate, împingînd limite formale, jucîndu-se cu materialul și formatul fizic în moduri interesante. De asemenea, are și o altă latură socială prin volumul Interzis și seria Tragicomix de la Vice (de multe ori scrise de Laura Bretea) unde prezintă probleme grave pe care România safe și corporatistă le bagă sub preș, fără a sacrifica valoarea grafică a benzilor.
Anamaria Pravicencu e jumătate din Librăria Jumătatea Plină, stînd multă vreme pe metereze, aducînd în țară benzi frumoase și curajoase, permițînd existența unora dintre cele deja menționate și multor altora.
Elena Barbu desenează scheleții umoroși ai lui Vasile. Și-mi mai tolerează mie prezența uneori.
Mihaela Agape traduce, editează, revizuiește cu spor benzi ca The Walking Dead și Thor și o face bine, în condițiile în care multe traduceri ale benzilor ăstora comerciale au de suferit.
Acestea sunt doar cîteva dintre femeile care îmbogățesc banda desenată românească, care o fac să crească și doar cîteva dintre modurile prin care o duc în locuri proaspete, surprinzătoare sau pur și simplu deosebit de satisfăcătoare.
La mulți ani!
Leave a Reply