După o pauză de câțiva ani în care a fost secetă de proiecte noi, iar cele vechi s-au poticnit și ele, webcomicul românesc este din nou pe val cu un debit izbitor. Îmi place să cred că cele trei benzi publicate pe webcomics.ro anul trecut au ajutat cumva la redresarea situației. Măcar așa, ca plimbatul icoanei prin sat în timp de secetă.
Încep cu Căpitanul Pulă. Nu doar fiindcă s-a dovedit cel mai greu de receptat, polarizând cititorii, dar și pentru că mi se pare cel mai important lucru care se întâmplă în umorul românesc, lângă Silviu Gherman, articolele lui Pleșu despre feministele care i-au furat chiloții cu șliț și încăpățânarea mea de a nu închide campania de Patreon.
Spre deosebire de TNR, Cotidianul Zilnic, diferiți omuleți care încearcă să facă stand-up, Nimic Nou, pagini de Facebook cu dank memes și ce alte noi instituții ale comediei au mai apărut pe aici mulțumită Internetului prin fibră optică, nu e nimic mimetic în formula Căpitanului Pulă, nimic reciclat și transplantat din afară (minus câteva ecouri în stil și design, dar și alea sunt exotice), din societăți cu lungi tradiții capitaliste și consumeriste într-una care abia acum reușește să se scuture de păduchii vechiului sistem.
Nu e doar un alt strat de sediment cultural care se așază peste noi, în funcție de pătura socială în care ne învelim, gâdilându-ne analgezic în timp ce așteptăm să murim, ci e o lopată care scociorăște violent, găsind ceva vital prin vulgaritatea limbii române. Și e ceva altfel, când tot umorul contemporan e ori o formă de editorializare sub pretextul sarcasmului sau o catalogare a stereotipurilor culturale. E haotic, cu metafore ambigue, cu o clara studiere a vieții politice și sociale contemporane, însă refuzând să participe în ea.
Efectul estetic produs încă din primele pagini este dezarmant și cere dispoziția de a te lăsa cufundat în zgomotul hașurilor incerte și dense, al grosplanurilor pe fețe, al spațialității incoerente, al oralității excesive din dialog și al gratuității cu care cuvântul pulă e repetat. Înjurătura nu e revendicată și estetizată, ba chiar băgatul pulii ajunge la redundanță, însă cele mai comice replici apar tocmai din cauza absurdității locurilor în care poate fi vârât organul și a fluxului de logică prin care se ajunge acolo. Dacă în cititor rămâne o fărâmă de așa-zis bun gust, o nevoie ca textul să afișeze mărcile deja cunoscute ale glumelor acceptabile pentru oamenii deștepți și culți din middle class…atunci, ei bine, nici banda nu prea te vrea.
Dar trecând peste gălăgia punkistă care-i conferă o anume savoare, e bine de știut că e o metodă în toată nebunia asta. Deși nu este separată în episoade clare și uniforme, se disting capitole cu o anumită structură. Într-un evul mediu incert, eponimul căpitan Pulă cu moacă de Guts din Berserk, reprezentativ pentru mainstreamul actual românesc debordând de agresivitate, mitocănie și mai ales de o hipermasculinitate care poate fi provocată numai de cea mai atroce reprimare sexuală, se ia la harță cu soldații din subordine care îi pun la îndoială calea dură și autoritară. Ei vor o țară ca afară, vor să simtă că trăiesc în secolul XXI, pun ștampila pe Iohannis crezând că-i panaceu, urlând apoi nedumeriți că tot n-au drepturi, se mândresc că și-au dat toată solda cumpărând legal muzică, însă când se ivește un adevărat intrus, cineva care amenință să schimbe fundamental modul lor de viață, se ascund după ștromeleagul căpitanului, cerându-i să intervină penetrativ. Fie că e vorba despre războinicul dac, despre chinocefalul ateu cu trei joburi la corporație sau despre ursul hipiot pe ciuperci, soldații ăștia preferă să sugă pula căpitanului, decât să accepte o schimbare autentică. Cine știe, poate așa or să devină chiar ei căpitani pulă. Căpitanii pulii mele.
Leave a Reply