Din cauza podcastului Rachel and Miles X-Plain the X-Men am început să citesc toată seria la X-Men a lui Chris Claremont, cu ceva intenții de a intra și în altele auxiliare ca Excalibur a lui Alan Davis sau X-Factor de Louise și Walter Simonson. Sper să nu reușesc să duc lucrurile până la capăt că o să însemne niște luni din viața mea pe care nu le voi putea recăpăta vreodată. Ce m-a marcat la primele numere este vitriolul metaficțional din recitatife. Stan Lee spărgea al patrulea zid adresându-se cititorului, însă naratorul lui Claremont este răutăcios și sarcastic, iar textul său cade în rafale care retează eroismul poveștii spuse.
Len Wein dă tonul.
Iar Claremont îl ține tare.
Ce mi se pare interesant e că treaba asta nu este niciodată enumerată ca una dintre mărcile asociate lui Claremont. Cel mai des ar fi proza lungă și înflorită, pe care n-am prea remarcat-o, ba chiar îmi pare mai moderată în comparație cu alți scenariști ai vremii. Oricum, sunt curios cât o ține cu nararea asta care tachinează povestea, că nu țin minte să o fi avut în seria desenată de Byrne (cu toate că-s … 6? ani de când am citit-o pe aia) și nici în numerele desenate de Barry Windsor-Smith.
Dacă ți-a plăcut textul, nu pregeta din a arunca cu un like pe pagina noastră de Facebook, poate un share.
Leave a Reply