Nu sunt multe feluri în care Alan Moore poate fi urmat după ce a spus ce avea de spus cu un personaj. Din fericire, de cele mai multe ori nici nu este cazul, industria fiind liberă să-i canibalizeze tehnicile, inovațiile, intrigile, ignorând contextul în care acestea s-au dezvoltat. Dar, uneori, cum a fost cazul la WildC.A.T.s și Miracleman, cineva i-a urmat și a trebuit să continuie să spună povești cu niște personaje complet smulse din premisele peste care au fost construite, care trăiesc în universuri sparte pentru a fi puse sub o arzătoare lupă. La fel este cazul și cu Supreme: Blue Rose.
Soluția folosită în alte părți este asocierea unui scenarist epigon al lui Moore, Warren Ellis în cazul de față, cu un artist din afara tradiției benzii cu supereroi, Tula Lotay, pentru a spune o poveste care se întoarce cu spatele la natura polemică a celor ale lui Moore, ignorând capriciile benzii de gen, fugind de spectaculos, epopeic și de claritate tematică, cedându-se ambiguității, personalului și misteriosului. Este o soluție care a funcționat înainte și care funcționează și acum.
Banda începe cu o secvență onirică spusă în casete largi, câte trei pe pagină, găsind mijlocul unei conversații între Diana Dane, un tânăr într-un scaun cu rotile și un alt personaj cu fața amorfă, ca un balon. În dialog se aduc în discuție lacuri de hidrocarburi lichide de pe Saturn și prințese venite din viitor, însă sub creionul lui Lotay evadează din a fi indici ai benzilor cu Superman din anii ‘60, ci capătă o dimensiune poetică. Toată secvența e inundată în luminile apusului, corodând negrul liniei, iar imaginile se preling languros, împotrivindu-se trecerii timpului. Visul se termină, dar Diana nu devine complet lucidă, cu toate că învinuiește starea, proiectată și asupra cititorului, pe lipsa medicamentelor.
Mai departe firul epic nu contează. Diana Dane e angajată de Darius Dex să investigheze un eveniment dintr-un orășel, la propriu, uitat de lume, iar nimic nu e ceea pare. Evenimentele se succed lent, întrerupte de ”montaje” dintr-un serial TV, iar finalul este anticlimatic și previzibil. Nici n-ar trebui să fie altfel. Lumea este mai tânără decât pare. Va muri mai repede decât trebuie. Doar supereroii au supraviețuit din lumea veche, doar supereroii vor supraviețui în continuare. Asta nu înseamnă că momentul de față nu contează.
Mai mult decât o poveste cap-coadă, e încercarea lui Ellis, hipstăr îmbătrânit și cu copil, de a prinde ceva ”fresh”, vital, ”millennial” în benzile sale. SMSuri și Instagram, vizionarea fidelă a unor seriale TV de gen, probleme financiare, prieteni excentrici care nu și-au băgat viața în diplome inutile, tulburări mentale, deschiderea către diversitatea de rasă și de gen; e ca ”dashboardul” meu de pe Tumblr întins prinzând viață și încercând să spună o poveste ce trăiește în umbra uneia cu supereroi. E o celebrare cuminte a efemerului și al unui prezent epuizat.
Este o bandă formată din texturi și emoții, frânturi de cotidian pătrunse de un neobișnuit neamenințător. Un moment de repaus pentru un univers prins între zbuciumul unui proiect ambițios și nevoia comercială de a fi întreținut. Iar dacă nu va putea fi adus la viață, e un priveghi. Unul liniștit și plăcut.
Banda poate fi comandată de aici.
Dacă ți-a plăcut textul, nu pregeta din a arunca cu un like pe pagina noastră de Facebook, poate chiar un share.
Leave a Reply