Au ajuns la noi primele benzi Marvel editate de Lex Grup și traduse de EAT Comics. Mi se pare ciudat că nu-s deosebit de entuziasmat de toată treaba, ținând cont că e ceva ce nu doar că acum câțiva ani mi-ar fi fost imposibil să-mi imaginez că se întâmplă. Până să văd anunțul mi-a fost greu să-mi imaginez că se întâmplă. Și-s benzi care mi-au plăcut. Și-s la un preț decent. În fine, vedem ce-o să se întâmple.
Selecția e bună, fiind povești destul de sine stătătoare, care se demarchează de ediții anterioare ale benzilor cu personajele respective. Titluri mai bune din relansarea Marvel NOW! ca X-Men Legacy, Young Avengers, Journey Into Mystery sau Wolverine and the X-Men ori au fost prea scurte, prea inegale sau pur și simplu prea îmbârligate în restul universului încât să fie ușor de receptat de un public mai puțin familiar cu ce se întâmplă de 50 de ani în lumea ocupată de eroii ăștia.
Iron Man #1 e un pic de excepție la ce am spus adineauri. Recitind-o gândindu-mă la cineva care nu știe mai nimic despre Iron Man am rămas un pic impresionat de cât de multe face Gillen să prezinte personajul: noua conducere a companiei sale, alcoolismul în umbra căruia stă mereu, fustangeală, futurismul. Dar asta rezultă și într-un număr cu acțiune relaxată, care propune intriga și un conflict rezolvat fără efort. Mai mult de atât, Gillen fiind Gillen nu se poate abține să nu comenteze asupra poveștilor spuse cu personajul înaintea sa, ceea ce poate face unele referințe și momente să fie opace.
Extremis, care stă la baza acestui prim ciclu a originat dintr-o miniserie eponimă de Warren Ellis. Se încheie cu un joc de cuvinte care trimite la Demon in a Bottle, ciclul din 1979 de David Michelinie, Bob Layton și John Romita, Jr. în care problemele lui Tony cu alcoolul ating cote complet autodistructive. Tot legat de referințe posibil opace, o notă asupra traducerii: aproape de început, Tony o întreabă în glumă pe Pepper dacă o femeie în compania căreia își petrece noaptea nu este maestru în spionaj. De fapt este vorba despre Spymaster, un expert în spionaj industrial și maestru al deghizărilor care la un moment-dat în anii ‘80 a furat schemele armurilor Iron Man punându-le la dispoziția inamicilor săi, dând startul unui ciclul de povești important numit Armor Wars. Referința asta anticipează intriga poveștii, și a ciclului, iar prin traducerea eronată se pierde.
Totuși, cea mai mare problemă a numărului este artistul Greg Land. E absolut normal ca un desenator să folosească referințe grafice. Însă Land, deseori, pur și simplu copiază imagini, folosind ”lightboxing” sau echivalentul său în Photoshop. În ciuda unui fotorealism care poate fi plăcut la prima vedere, abordarea sa rezultă într-un număr limitat de fețe pentru personaje, deseori improprii expresiilor sugerate de text, o continuitate anapoda între cadre și uneori niște greșeli anatomice care nu pot fi considerate licențe artistice. De asemenea, letrajul e neîngrijit și traducerea nu doar că sună un pic aiurea, nu prinde cum trebuie tonul, dar și are greșeli de scriere.
Din fericire niciuna dintre celelalte benzi nu suferă de problema asta, ba din contra: sunt două dintre cele mai arătoase benzi cu supereroi din acea perioadă.
Thor: Zeul Tunetului este desenată de Esad Ribic, unul dintre cei mai buni artiști din banda desenată nord-americană, despre care am mai scris aici, și colorată Dean White, de asemenea un colorist exemplar, care a deschis porțile unui nou tip de colorit, mai expresiv, mai pictural. E păcat că paginile sunt mai întunecate decât ar fi trebuit să fie, pierzându-se destul de mult din munca amândurora[footnote]Problemă care mi se pare prezentă în toate revistele, dar aici e exacerbată de faptul că White lucrează în degradee subtile, deja cu o paletă închisă, iar Ribic are o linie destul de fină.[/footnote]. Chiar și așa, grafica răzbate. Ribic trage din pictura fantasy a lui Frazetta și Jeff Jones, realizând un echilibru elegant între detaliu și zone sugestive de culoare.
Povestea, un pic surprinzător, este mai degrabă una criminalistică cu accente nihiliste, dezvoltându-se pe multiple fire epice separate în timp. Ca un soi de True Detective cu zei nordici musculoși. Sunt foarte puține lucruri care să o lege de alte benzi de la Marvel sau chiar de alte benzi cu Thor, iar pentru aproape un an nici nu vor apărea prea mulți alți supereroi, rămânând o bandă fantasy ilustrată exemplar.
În Deadpool cititorii ar trebui să-l recunoască pe Tony Moore, cel care a desenat primele șase numere din The Walking Dead. Acum e și colorat de Val Staples, alt colorist foarte bun (care se remarcă mai ales la seria Criminal de Ed Brubaker și Sean Phillips). Moore aduce același grotesc visceral, palpabil, prin care a pus TWD pe piață, însă chiar mai exagerat și cu un suflu ludic, contribuind mult la umorul seriei. E mai mare dragul să-l vezi pe Deadpool croindu-și drumul că săbioaiele prin președinții morți, și acum înviaiți, ai Statelor Unite.
Povestea nu face mult mai multe în afară de a-și prezenta premiza, dar nici nu cred că trebuie. Glumele sunt diverse, de la timide comentarii sociale la referințe istorice care chiar sunt poante și nu doar trimiteri, iar scenele de acțiune n-au cum să nu funcționeze bine desenate de Moore. În final, din fericire Gerry Duggan și Brian Posehn îl tratează din nou pe Deadpool ca pe un personaj, unul irațional și mult prea dispus să facă glume proaste, dar totuși ca pe un personaj, cu ceva ambiții și obiective, nu ca pe un desen animat din Looney Tunes sau ca un meme zămislit din mărutaiele internetului, cum a fost tratat în volumul anterior de Daniel Way. Altă notă asupra traducerii, furată de pe Facebook că eu n-am fost prea atent când am citit: comandantul Hill se referă la Maria Hill.
De asemenea, trebuie menționat că Thor și Deadpool beneficiază de o traducere mult mai naturală și de un letraj mult mai îngrijit, grație Mihaelei Agape, respectiv lui Octav SCC Ungureanu.
E al treilea text la rând despre benzile alea de la Marvel. Scriu încetul cu încetul unul despre Walls of Samaris. Dacă ați citit banda aia nu cred că o să zic ceva nou, dar na. În curând o să vină și altceva, poate mai citibil. Răbdare.
Dacă ți-a plăcut textul, nu pregeta din a arunca cu un like pe pagina noastră de Facebook.
Leave a Reply