Drifter a fost una dintre surprizele de la finele anului trecut, reunind cu succes echipa de la, de asemenea surprinzătorul, Viking formată din Ivan Brandon și Nic Klein. Începe încadrându-se bine în linia benzilor de la Image, numai pentru a ieși încetul cu încetul în evidență, până când se arată ca ceva aparte.
La fel ca mai timpuria colaborare a celor doi autori, Drifter transpune formula narativă a unui gen în fundalul altuia, în speţă grefează un western peste SF. În context, mișcarea nu e tocmai inovativă. De la Cronicile Marțiene și originalul Star Trek, prin Outland, până la Firefly, explorarea spațiului cosmic și colonizarea altor planetelor se dedau motivelor frontierei, cuceririi necunoscutului și civilizării prin violență, atât des întâlnite în western. Iar banda operează foarte confortabil în spațiul acesta dezvoltat până acum de alții, păstrând multe dintre convențiile genurilor, ancorându-se în ele pentru a putea dezvolta personaje, atmosferă și o lume credibilă.
Vine cu o lume arsă și dură, pe o planetă uitată de Dumnezeu, cu scoarța penetrată de creaturi groaznice și sadice doar pentru cei ce nu le respectă cutumele, cu furtuni ce coboară doar fulgere, răzând totul în calea lor. Designurile lui Nic Klein amintesc de Dune, de Fallout, de Star Wars și al său Tatooine, însă reușesc să se distanțeze suficient de mult, să aducă o doză de inedit în colonia sa pârjolită, fără a pierde nici senzația de western, nici credința că așezămintele încropite din cadavrele unor nave spațiale sunt locuri unde oameni își duc traiul chinuit.
Volumul se mișcă lent, aparent prea lent, cele cinci capitole nefiind străpunse de o linie epică puternică, dezvoltându-se mai degrabă episodic, scoțând la iveală câte un colț din Ouro, lumea pe care Abram Pollux s-a prăbușit. Scenele pornesc și se încheie abrupt, forțând imaginația să umple acțiunea, să o continue, să realizeze legături, forțându-se să țină pasul. Textul din castele diegetice este expresiv și puternic, dar foarte puțin informativ.
Dar acestă dezangajare narativă e tocmai ceea ce o propulsează, iar împreună cu narațiunea poetică și evazivă, dar mai ales cu micile accente de absurd, îi oferă o notă foarte ușor lynchiană via Twin Peaks. Abram e un individ angoasat și confuz, cu motivații ambigue pe care de abia le descoperim pe parcursul poveștii și ricoșează din personaj în personaj, fără o țintă clară. În jurul său Lima, o copilă precoce, exagerat înarmată și însoțită de o omidă obeză, devine interesată de misteriosul și taciturnul Emmerich, mereu iscodit cu coada ochiului prin locuri stranii, construind sau distrugând ceva; Părintele Arkadi are o criză de credință pe planeta încinsă și începe să-și răpună enoriașii încercând să le aducă mântuirea; iar Șeriful încearcă să-și țină în viața comunitate avută în grijă. Fiecare capitol urmărește un personaj trăind o traumă, numai pentru se sălta asupra suferinței altuia în următorul; iar ceilalți, cei chinuiți înainte, continuă să existe la periferia poveștii, încercând să supraviețuiască. E o lume care nu dispare când întorci pagina.
E o afectare atât în text, cât și în grafică, dar e realizată cu atât de multă hotărâre, cu o viziune artistică încă neclară, însă a cărei existență este evidentă din fiecare pagină, încât se produce ceva inedit, ceva care valorifică limbajul benzii desenate și posibilitățile sale și revendică banda de gen pură, fără deconstrucții postmoderniste sau mutații estetice.
Banda poate fi comandată de aici.
Dacă ți-a plăcut textul, nu pregeta din a arunca cu un like pe pagina noastră de Facebook.
Leave a Reply