Ideea că dracii și îngerii ar fi de fapt alieni cărora oamenii evului mediu le-au atribuit rolurile din religia creștină, sau chiar ar fi stat la bazele cultului hristic, nu este una nouă. Arthur C. Clarke a scris Sfârșitul copilăriei în 1953 [footnote]Scuze că stric un moment important dintr-un roman vechi de 60 de ani.[/footnote] și cumva îmi vine greu să cred că a fost primul scriitor care să se folosească de conceptul ăsta. Dar faptul că nu este o idee originală nu înseamnă că nu poate fi folosită într-un fel creativ. Ceea ce Dan Abnett și I. J. Culbard reușesc. Deși descrisă publicitar drept ”Starship Troopers meets Kingdom of Heaven” banda evită superficialitatea cu care ies la înaintare mashupurile pentru că are și ce carne să agațe în cârligul premisei.
Începe ca o poveste de război medievală cu Hawkrest, căpitanul unei cete de mercenari, discutând cu Galvin, secundul său zis și Lucifer, despre credință și rugăciuni și despre războaiele nesfârșite din acea vreme aprigă care aduc atât de multă moarte pe lume, dar monezi în buzunarele războinicilor. Și continuă să fie o bandă de război, chiar și atunci când bestii arzătoare atacă soldații poposiți la un foc de tabără. Nu speră ca spectacolul neobișnuitului să mențină singur atenția și nici nu lasă intriga de una singură să facă treaba celorlalte momente ale subiectului.
Tratează în schimb lucrurile cu seriozitate, ducând lucrurile mai departe de stadiul în care ar fi fost abandonate dacă ar fi izvorât în discuții nocturne purtate de minți cu chimia creierului alterată. E un efort susținut de a modula tensiunea, fără a conta pe întoarceri de situație spontane și ieftine, fără a reduce membrii nefericitei trupe la stereotipuri regăsite în gen, ci petrecând timp cu ei, cu temerile și ambițiile lor.
I. J. Culbard este un desenator de bandă desenată care îmi place mult. Vine cu un stil curat, nu chiar în linie clară, ceva mai aproape de Mézières decât de Hergé, dar a cărui simplitate nu tocește din duritate scenariului, ci îl prezintă cu versatilitate, fără să-l fixeze rigid într-un ton și menținând lucrurile mai aproape de straniu decât de grotesc, cum s-ar fi întâmplat cu un stil mai realist și detaliat.
Trebuie într-adevăr o toleranță pentru banda de gen, dar fără a deborda de originalitate, Dark Ages este una dintre cele mai satisfăcătoare astfel de benzi din ultima vreme și stă în picioare prin seriozitatea cu care își abordează subiectul, nu prin ideologie, subvertirea genului sau printr-o prezentare grafică cel mult aparte.
Leave a Reply