Și textul dacă vi s-ar părea interesant ce am de zis, dar nu aveți chef să ascultați.
Am o observație de făcut și cred că e prea puțin de spus să scriu ceva pentru ea, dar cred că oferă o ocazie bună să fac un pic de retorică vizuală în video.
Nu-mi plac așa mult luptele corp la corp în bandă desenată. Nu o să zic că nu există momente de violență viscerală care sunt cathartice și foarte eficiente în a transfera energia emoțională în cea cinetică, dar scenele de luptă în sine, traspuse așa cum ar apărea în filme cu arte marțiale mi se par un pic plictisitoare. Prin natura lor necesită multe tranziții de la moment la moment și acțiune la acțiune ceea ce mănâncă mult din pagină. Dar … să profităm de faptul că avem imagine.
Asta-i din All New Hawkeye #3 de Jeff Lemire și Ramon Perez, doi oameni care-mi plac destul de mult și fac o treabă bună. Pe Perez îl urmăresc de multă vreme, încă de când avea webcomicul Kukuburi. Pe reddit au făcut un pic de senzație paginile astea două, dar pe mine m-au lăsat un pic rece într-un fel în care mă lasă destul de des scenele de genul ăsta. Perez lucrează într-un stil care sacrifică expresia de dragul clarității, iar ceea ce comunică nu-i deloc atât de complicat încât să fie spectaculos. Ceea ce înseamnă că prin simpla reprezentare a unei acțiuni efectul plastic și emoțional este minimal. Îar în contextul poveștii…
Kate îl pocnește pe tipul ăsta și pe tipul ăsta și pe tipul ăsta și … iar gradarea culorii din fundal nu arată tensionarea ci funcționează ca o bară de progres.
În schimb mi-a plăcut mult o luptă de la începutul numărului patru din The Black Hood de Duane Swierczynski și Michael Gaydos. Și m-a surprins asta fiindcă Michael Gaydos cam a conceput stilul pe care Alex Maleev l-a perfecționat, anume să deseneze liniuțe ciudate peste poze și să le coloreze monocrom. Ceea ce reduce posibilitățile de coregrafiere, interacțiune credibilă între personaje și cu mediul înconjurător. Adică ceea ce face o luptă corp la corp să fie interesantă. Dar totuși mi-a plăcut. Acum, cauze pot fi mult. Poate de fapt îmi place estetica asta, dar încă nu-mi dau seama, poate eram eu într-o pasă bună când am citit banda. Dar cred că un pic stă și în felul în care au structurat lupta.
Pagina are două rânduri. Primul este secționat în două casete care separă cele două personaje. Al doilea rând este întreg și arată personajele lovindu-se. Rândul trei este din nou rupt în două și arată personajele recuperându-se, iar în al patrulea se bat din nou cap în cap.
Mi se pare că se produce un ritm, mai mult decât un tipar cum am văzut mai devreme sau o cacofonie cum se întâmplă iarăși de prea multe ori. Sigur, lupta în sine e mai variată și își propune să afișeze alt ton decât cea din Hawkeye și probabil că are alt obiectiv în spunerea poveștii, dar tot mi se pare interesant felul cum în The Black Hood structura paginii susține și dă forță traseului secvenței.
Leave a Reply