Din anii ‘90 încoace, noi și noi iterații ale serialelor animate cu Batman, Spider-Man, X-Men, Justice League sau Teen Titans se infiltrează în dormitoare și sufragerii consumând diminețile copiilor și adolescenților. Seriale artistice nu erau așa multe cu ei, pe vremea mea: Lois and Clark, Smallville, care voia să fie un Buffy nașpa, și Mutant X. Au năvălit și aici acum cu Arrow, Agents of S.H.I.E.L.D., Daredevil, The Flash, Gotham, în curând Supergirl, Powers și … încă o bâzdâganie derivată din Arrow. Verile sunt și ele nelipsite de blockbustere cu eroi costumați, căci din 1989 când WB a lansat Batman, regizat de Tim Burton, niciun an n-a trecut fără măcar un film cu supereroi în cinematografe. Parazitează și jocurile video, franciza Arkham de la studiourile Rocksteady, fiind una dintre cele mai anticipate și apreciate serii din ultima jumătate de deceniu, iar de-a lungul timpului titluri ca Marvel vs. Capcom, X-Men Lengends II, Hulk: Ultimate Destruction, Spider-Man 2, Freedom Force, City of Heroes au fost apreciate de public și de critici pentru mecanismele lor inovative și pentru calitatea de care au dat dovadă, nu doar pentru că ofereau ocazia manevrării supereroului preferat (sau un analog al acestuia). Cică există și benzi desenate cu ei.
Această hegemonie a supereroului în media, în special în media joasă, ignorată de adulți, dar consumată de copii, a făcut ca în ultimii ani să apară două atitudini care să îl pună în relație cu eroul de basm, indiferent că e cult sau popular. Cele două atitudini se suprapun cumva, însă și diferă în puncte importante.
Prima, un pic sucită, dar și un pic corectă, vede supereroul ca pe un intrus, uzurpându-l pe Făt-Frumos din poziţia de protagonist al poveștilor violente și hipermasculine care se prefac că ascund o morală, punând în loc diferiți ”meni” imperialiști. Astfel, eroul autohton de basm este în conflict direct cu supereroul nord-american. Sau era în conflict, căci e considerat înfrânt fiindcă tineretul din zilele astea nu mai apreciază voinicii de altădată. Iar înfrângerea este cu atât mai amară, cu cât s-a făcut prin neprezentare. Poate fi găsită nu doar în comentarii și replici pe rețelele de socializare sau forumuri, dar și în reviste ca Terapia de Basm #2. După ce și-a terminat aventurile și a salvat regatul Făt-Frumos a devenit vedetă de televiziune, jucându-se pe sine în seriale, dar într-o zis eroul și calul său sunt înlocuiți pe platourile de filmare de un om de fier supereroic încălecat pe o motocicletă. Dar nu e foarte clar cum diferă supereroul de personajul principal al basmului, altfel decât prin contrastul mistic/tehnologic care are sens doar punctual.
Și aici apare cea de-a doua atitudine, cea cu care au venit pe piață Avem și noi supereroi și cu care s-a propulsat HAC! BD: anume că eroul de basm și supereroul se află într-o contiguitate de povești populate cu personaje cu abilități supraomenești, iar de aceea, victoria supereroului poate fi cooptată de eroul de basm printr-o reșapare formală. Prâslea și Spider-Man n-ar fi diferiți, ci doar veri îndepărtați.[footnote]E cumva irelevant pentru subiectul textului, așa că voi păstra doar într-o notă de subsol faptul că atât Avem și noi Supereroi, cât Harap Alb Continuă, nu propun estetici sau povești cu supereroi, ci unele de tip high-fantasy. Mai exact, acel high-fantasy de pe filiera Tolkien-Gary Gygax regăsit acum în numeroase jocuri video, în special în cele influențate de titlurile de la Blizzard. Sunt conștient că pentru majoritatea cititorilor distincția este una pedantă și insipidă.[/footnote] Iar fagocitarea urecheatului nocturn nord-american va valida într-un final folclorul și literatura fantastică românească. Pentru că dacă-i ca la americani, e bine.
De abia după ce atitudinea asta a prins tracțiune, atât în rândul consumatorilor, cât și al editorilor, garda veche defetistă a început să-și cristalizeze propria viziune. Un pic. Lucrurile mi se par vagi în continuare. Cred că problema stă și într-o lipsă de disponibilitate de a interacționa cu materialul supereroic, ceea ce mi se pare că face ca unele argumente să nu funcționeze[footnote]Cum e antemenționatul contrast între fantastic și tehnologic, care pierde din sens când ne gândim că marea majoritate a supereroilor își extrag puterile din propria ființă miraculoasă, alții din artefacte mistice și unii sunt chiar eroi de legendă grefați pe structuri narative și grafice aparținând categoriei supereroice.[/footnote]. Dar ceea ce prinde formă este imposibilitatea realizării unui supererou românesc. Supereroul, s-ar părea, ar fi „al lor”. Chiar dacă se consideră că naraţiunile cu supereroi constituie un gen care îndeplinește funcții similare cu cele ale basmului, rămâne incompatibil cu nația noastră est-europeană (de unde deplângerea că a înlocuit în mentalul colectiv personaje de-ale locului). Ar fi un import. Ceva pe care doar ei l-ar putea confecționa și pe care dacă l-am consuma, ne-am refuza cumva originea sau ne-am lăsa asimilați.
Ambele atitudini văd totuși o relație între supererou și eroul de basm. Într-un caz este conflictuală, supereroul reprezentând imperialismul cultural nord-american, iar în altul poate fi chiar simbiotică, însă în ambele este vorba despre două feluri de personaje și povești care funcționează asemănător și îndeplinesc aceleași funcțiuni. Eu aș dori, în schimb, să vin cu o viziune asupra supereroului ca fundamental diferit de eroul de basm, de cel mitologic sau de legendă.
Dacă v-aș ruga să vă gândiți la o poveste reprezentativă pentru Prâslea cel Voinic, propunerea oate părea chiar absurdă, fiindcă între Prâslea și istoria sa există o funcție bijectivă . Prâslea este definit exclusiv prin acțiunile sale luate în parcursul basmului Prâslea cel Voinic și Merele de Aur.
În schimb, dacă v-aș ruga să faceţi același lucru pentru The Flash, lucrurile stau cu totul altfel. Şi cu cât ați citit mai multe benzi cu personajul, cu atât vă va fi mai greu. Într-un final, dacă totuși reușiți să găsiți o poveste pe care o considerați fundamentală pentru personaj, mă îndoiesc că mulți oameni vor fi de acord cu versiunea voastră și vor cita cu totul altceva, din cu totul altă perioadă. Pentru că rareori farmecul personajului stă într-o anumită istorie, cel mult într-o lemă.
Pe de altă parte, situația s-ar inversa dacă v-aș cere să-mi spuneți cum arată supereroul. Costumul stacojiu cu accente galbene și antene în formă de fulgere este inconfundabil, în ciuda faptului că-i plină piața de supereroi îmbrăcați în costume complete cu o nuanță roșiatică.
Prâslea în schimb poate arăta
așa
Valentin Tanase, Sorin Anghel
sau așa
sau așa
sau așa
Maria Surducan
sau într-o mulțime nemărginită de alte feluri, fiindcă nu există vreo reprezentare canonică a sa. Nici a altui erou de basm, majoritatea primind descrieri foarte schematice în proză, care au mai degrabă rolul de a le dubla caracteristicile morale, nu de a le defini pe cele fizice.
Cele două categorii de personaje se găsesc la capetele opuse ale spectrului mijloacelor de expunere.
În mod ideal, un text ar trebui să-și contureze personajele astfel încât să se poată intui cum ar acționa și în alte situații sau ipostaze decât cele captate în spațiul alocat istorisirii. Dar într-un basm, personajul nu există la fel ca în cazul narațiunilor clasice, ca un agent cu o anumită psihologie plasat într-o poveste printre ale cărei ambiții ar trebui să se numere autenticitate și coerența. Aici el e un rol care capătă sens doar prin tiparele și structurile basmului. Eroul de basm nu are viață în afara textului, pentru că textul îl consumă și epuizează. Cu fiecare literă citită, eroul îmbătrânește, crește, învață, suferă, iar până la finalul închis ca un ritual s-a dizolvat. Scos în afara sa, e ca o premisă a unui silogism expusă de una singură.
Supereroul este iconic. Sigur, are o poveste asociată, însă e proteică, infiltrându-se în toate tiparele narative și categoriile estetice. Luând exemplul arhetipal, în 1939 Superman lupta împotriva corupției sistemice din Statele Unite ale Americii aflate în ghearele Marii Crize, scuturând senatori peste blocurile capitalei, distrugând cocioabe construite în grabă doar ca pretext pentru a stoarce chiriașii și investigând brokerii mincinoși. În timpul războiului e propagandă pură, complet angajat ideologic în serviciul S.U.A.. În anii ‘50 peripețiile îi devin ciudate, chiar absurde, încercându-se reconcilierea poveștilor relativ violente din decadele anterioare cu rigorile împotriva violenței și sexualității impuse de C.C.A.. În anii ‘60 ajunge să se găsească într-un număr suprinzător de mare de istorii melancolice despre maturizare, îmbătrânire și moarte, găsindu-se deseori pus în fața unei lumi care l-a depășit sau în care puterea sa este doar iluzia unei minți fragile și frustrate. Ceva mai încolo devine melodramatic și orientat spre acțiune, dar într-un fel ”larger than life”. Christopher Reeves și Richard Donner îl portretizează apolinic, nu doar mereu dornic să ajute în orice situație, dar perfect capabil să o facă. La mijlocul anilor ‘80 John Byrne îl ține mai aproape de pământ, limitându-i nu doar capacitățile superomenești, dar și bunătatea ieșită din comun, încercând să-l umanizeze făcându-l mai mundan, găsindu-se pe aceeași linie cu alți eroi pozitivi din povești de aventură și acțiune. Recent, Henry Cavill și Zack Snyder l-au văzut ca pe o figură întunecată, apăsat atât de responsabilitatea căpătată din cauza abilităților sale, cât și de povara de a fi ultimul moştenitor al unei civilizații apuse.
Ambele feluri de personaje sunt clișee, dar supereroul este unul grafic, ușor de reprodus mecanic, receptat și transmis mai departe cu virulență. Mai mult de atât, deosebit de ușor de umplut cu semnificație de către consumatori. O anumită interpretare a lui Superman poate deranja, însă are suficient de multe încât să-și găsească destui acoliți, care își întăresc credința tocmai prin conflicte sectare cu cei care văd altceva în spatele icoanei (uneori) tricolore.
Așadar eroul de basm este pur și simplu o funcție a poveștii sale, lipsit de iconografie, imposibil de recunoscut altfel decât prin receptarea integrală a textului, în timp ce supereroul este un personaj aproape lipsit de poveste, găzduit strict în întruchipare. Distincția este importantă și tocmai în ea stă proliferarea intrusului, nu într-o proastă administrare a eroului de basm care a lăsat loc uzurpatorului în colanți.
Ceea ce nu înseamnă că nu se pot realiza basme cu supereroi (All-Star Superman, Hellboy: Makoma) sau că eroii de basm nu pot fi transformați în supereroi (Thor și Hercules de la Marvel), dar transformarea asta presupune o prelucrare intensă a materialului care presupune cunoașterea ambelor categorii de personaje și reușește numai în cazuri izolate.
Leave a Reply