Acum mai bine de o săptămână, Jill Lepore a scris un articol pentru The New Yorker despre o anticipată bandă de la Marvel și a ultragiat tot Internetul comicsofil. Iar ultragierea asta este mai ridicolă decât orice poate fi găsit în respectivul text, care-i departe de a fi perfect.
În el, Lepore descrie cum a arătat fiului ei și unui amic de-al lui coperta pentru A Force #1, o bandă scrisă de G. Willow Wilson, parte din franciza Avengers, ce are doar personaje feminine în roluri principale, încercând să extragă diferite concluzii din reacțiile celor doi copii.
”The morning after we saw “Age of Ultron”—a sleepover was involved—Captain Comics and Mr. What? and I read the first issue of “A-Force” at the kitchen table, unheroically, over waffles. I asked the captain to tell me who the women on the cover were: a swarm of female superheroes.”
Trecând peste această înrămare destul de prostuță și neverosimilă [footnote]Care are scopul de a face criticile să pară cât mai lipsite de agresivitate, dar nu l-a îndeplinit[/footnote], că agață observațiile de perspectiva unor copii de clasa a patra, deşi publicul-ţintă al benzii sunt adolescentele și femeile tinere, că jumătate de articol este reclamă pentru cartea lui Lepore despre Marston și conceperea lui Wonder Woman [footnote]Carte care, din câte am studiat, are unele hibe și merge citită în tandem cu Wonder Woman: Bondage and Feminism in the Marston/Peter Comics a lui Noah Berlatsky pentru o prespectivă mai completă asupra intențiilor lui Marston. Cred că Lepore se fixează prea mult pe picanteriile din viața lui Marston și proiectează din ele asupra benzii, în timp ce Berlatsky petrece mai mult timp cu textul efectiv; chiar dacă vine și el cu proprii săi pitici pe creier. Cred că cele două volume se corectează reciproc.[/footnote], unele observații sunt fundamental corecte și indiscutabile.
Uitându-se la banda respectivă prin ochii cuiva din afara industriei benzii desenate, mai mult, cineva care nu a investit o eră geologică în investigarea benzii cu supereroi înainte să se apuce de o revistă ce se anunță ca începutul unei povești, observă că toate personajele prezente, și sunt multe, au mai mult sau mai puțin același tip de corp, indiferent de vârstă, caracter, abilități supraomenești şi că, în unele cazuri, acel tip de corp, cu tot cu indicatori ai genului, este absurd, ținând cont de exoscheletul în care este îmbrăcat personajul. Mai observă și că majoritatea sunt versiuni feminine ale unor supereroi clasici.
O avem pe She-Hulk, un Loki transformat în femeie, pe Rescue care-i Papper Pots într-o armură de Iron Man (doar că cu țâțe), pe Jessica Drew ca Spider-Woman, pe Gwen Stacy, dintr-un univers paralel, iarăși ca Spider-Woman, Carol Denvers drept Captain Marvel (care până să fi preluat numele de la originalul bărbat Captain Marvel era cunoscută ca Ms. Marvel), Monica Rambeau drept Captain Marvel, Sister Grimm, care nu-i efectiv o versiune a unui erou deja existent, însă numele face referire la frații Grimm [footnote]Ceea ce ar putea suna chiar mai injurios, de parcă un personaj feminin nu e valid dacă n-are vreun fel de legătură cu niște bărbați[/footnote], The Guardian(inițial un erou masculin).
Observă existența unor personaje ca The Enchantress ale căror abilități stau în „farmecele feminine”. Observă că feminismul lui Marvel este nu doar fals, ci o fațadă publicistică sub care se ascund aceleași povești în esență machiste.
Cel mai mare păcat al textului e că-i lipsit de precizie și claritate, urmat de autoreclama destul de paralelă cu subiectul. În schimb, răspunsurile n-au prea vizat aceste aspecte. Replicile pot fi văzute ca venind din partea a două tabere cu ceva suprapuneri între membri.
Prima ar fi ceea ce Tom Spurgeon numește „Team Comics”. Ideea că banda desenată este ceva încă luat cu asalt de lumea din afara ei, iar toți cititorii, autorii și editorii trebuie să facă front comun împotriva atacurilor, în ciuda divergențelor estetice și etice. În spiritul acesta, la care se adaugă un complex de inferioritate față de statutul de doctor în studii americane al autoarei și de prestigiul publicației, numeroși cititori, critici, librari și autori s-au simțit jigniți.
Leia Calderan de la subcultured.com își prefațează propria scrisoare deschisă zicând
”I am but a woman in the comics industry, in particular a woman who manages a comic book store.”
iar G. Willow Wilson își încheie răspunsul la articolul din The New Yorker, întrebându-se:
”why someone in her position would, from her perch a thousand feet up in the ivory tower, take pot shots at those of us who are in the trenches?”.
Calderan zice de asemenea că:
”I’ve carried your book, The Secret History of Wonder Woman, in my shop to great success”
scoțând în evidență atitudinea tranzacțională și superficială din spatele lui ”Team Comics”. De parcă Lepore este datoare comunității din jurul benzilor desenate fiindcă i-au promovat și cumpărat cartea.
Dar banda desenată nu este un mediu omogen care trebuie apărat din toate părțile, de toată lumea. Mai mult decât atât, atitudinea de tip „Team Comics” se traduce de obicei în „Team Marvel/DC”. „Team Comics” nu prea se implică acolo unde contează cu adevărat. Nu se bagă acolo unde e greu și mizerie, dar și pulsiune vitală și șansă să atingă cu adevărat viața cuiva. Când benzi desenate sunt interzise din biblioteci sau scoase din curiculă, numai o mână de oameni ridică tonul și mai nimeni nu semnează scrisori deschise adresate instituțiilor. Când autori care au băgat tractoare compensați insuficient de-a lungul vieții de Marvel și DC stau să moară din cauza sistemului medical sinistru din Statele Unite, ”Team Comics” se trage tare pe cur să ofere sprijin financiar. În schimb, când Fox News ia în vizor numere din New 52 (relansarea lui DC din 2011) pentru că-s prea violente și sexualizate, „Team Comics” arată imediat cu degetul spre edituri mai mici, ca Dynamite, băgându-i pe alții sub roțile malaxorului conservator, care oricum a trecut deja spre alt subiect senzaționalist.
În repertoriul scuzelor și acuzelor aduse de „Team Comics”, pot fi găsite idei precum că numai anumiți indivizi au dreptul să comenteze negativ despre benzile desenate, sau că, pentru a comenta orice fel de bandă, e nevoie de o familiarizare intimă cu istoria personajelor, chiar și în condițiile în care benzile lui Wilson sunt mult râvnitele lucrări care curtează oameni din afara fandomului; că, dacă o companie sau un autor a declarat că un personaj este o reprezentare pozitivă, așa și este, indiferent de ceea ce comunică efectiv banda însăşi; şi, mai mult decât orice, că toate comentariile despre benzile desenate trebuie să fie pozitive sau să conțină un îndemn la acțiune.
E o atitudine care împiedică banda desenată să crească, atât calitativ, cât și cantitativ. Nesiguranța asta este neplăcută, după cum e și agresivitatea cu care se răspunde la simple cârteli, prezentate într-un fel chiar ludic. Iar dacă asta-i într-adevăr tot ce poate oferi banda desenată, atunci cine naibă ar vrea să-și piardă timpul cu ea?
A doua componentă a supărării este una pe care o pot înțelege într-o oarecare măsură și vine din perspective diferite asupra feminismului. Nu știu sigur din ce direcție vine Lepore, însă feminismul ei este unul mai academic (s-ar putea să fie radical) și pare de modă un pic mai veche, în timp ce Wilson și restul fanilor împărtăşesc o mutație pop a feminismului liberal, care ar putea chiar să se apropie de ”choice feminism”.
În condițiile astea, există niște decalaje de opinie și metodă esențiale asupra felului cum se poate obține egalitatea de gen, cum un personaj poate fi „empowered” şi, prin tranzitivitate, cum cele care-i citesc aventurile sunt ele însele împuternicite. Ambele specii de feminism sunt reacții una la alta, în aceeaşi măsură în care sunt şi față de sistemul patriarhal și opresiunea resimțită de femei. Ceea ce face ca percepția unui asemenea feminism față de expresia celuilalt într-un mediu atât de problematic cum este banda cu supereroi să nu poată fi altfel decât negativă.
Cu toate acestea, consider că observațiile lui Lepore sunt de bun-simț, ba chiar banale, și că oferă un barometru asupra situației generale, iar argumentele prezentate de cei supărați de articol se înscriu în categoria „oamenilor de paie” cu care feminiștii liberali atacă în general feminiștii radicali: în speță, imputându-le o frigiditate prin replici scoase din context și bătând monedă pe ideea că orice alegere făcută de o feministă este o alegere feministă, ceea ce e discutabil. În special în condițiile în care nu personajele respective aleg să se îmbrace și să se comporte într-un anumit fel fiindcă personajele sunt pigmeți pe hârtie, ci o industrie formată în proporție covărșitoare de bărbați alege să le facă să se comporte, să arate și să se prezinte într-un anumit fel.
Oricum, doar fiindcă Marvel a trecut de la copertele desenate de J. Scott Campbell cu personaje feminine îmbrăcate în costume de baie la unele desenate de Jim Cheung cu personaje îmbrăcate în costume mulate, dar mai puțin dezgolite, nu face ca Marvel să merite laude. Nu-i un examen luat cu nota 10, ci o restanță trecută cu cinci, după mult prea mulți ani.
PS: Nu, nu-mi scapă aspectul problematic că eu, un tânăr bărbat, polemizez cu perspectiva (a cel puțin) altor două femei, apărând-o, destul de paternalist, pe cea a alteia.
Leave a Reply