Carlos Pacheco
Arrowsmith
Alături de Salvador Larroca și Pasqual Ferry, este unul dintre primii artiști spanioli din valul curent care a spălat coasta Americii. A bătătorit poteca pe care am mai întâlnit-o și peste care vom mai da: lucrând întâi la editura spaniolă Cómics Forum realizând coperte pentru traduceri ale benzilor de la Marvel sau postere cu supereroi, devine artist pentru Marvel UK ajungând în final chiar acasă la Spider-Man. Dintre toți artiștii de pe lista asta este cel mai stereotipic supereroic și s-ar putea ca asta să-i fi facilitat intrarea pe piața nord-americană.
A lucrat la unele dintre cele mai importante (din punct de vedere publicistic) benzi de la Marvel și DC din anii ‘90 până astăzi, dar tot se află într-un soi de con de umbră. A fost artistul care a relansat serialul Green Lantern și l-a făcut pe Hal Jordan un erou de bază în universul DC, l-a relansat pe Superman după Infinite Crisis, a fost însărcinat să redea viață universului Marvel Ultimate desenând Ultimate Thor și Ultimates 3, a apărut în benzi eveniment ca Final Crisis, Age of Ultorn, X-Men: Schism, Age of Apocalypse precum și la benzi apreciate de fani în ciuda unui profil limitat ca Excalibur, Avengers Forever sau Arrowsmith.
Ceea ce l-ar face unul dintre artiștii pe care Marvel și DC mizează cel mai mult, cot la cot cu desenatori pământeni ca Mark Bagley, John Romita Jr. sau Greg Land. Iar față de ei (mă rog, John Romita Jr. are lucruri la care se pricepe) Pacheco e chiar bun. Cu toate acestea, de multe ori numele celuilalt autor al benzii putea să fie asociat succesului comercial sau artistic cu care au fost întâmpinate titlurile. Nume ca Brian Michael Bendis, Kurt Busiek, Grant Morrison, Geoff Johns sau Warren Ellis. Nici faptul că este uneori adus pe proiect pentru a lucra în tandem cu un alt artist nu ajută.
Dar mai mult de atât, ceea ce-l face atât de dezirabil pentru editori cred că este ceea ce nu-l scoate în evidență în ochii fanilor. Nu are … nu stil, cât n-are manierisme proprii sau idiosincrazii sau afectări stilistice. Nici stilizări ieșite din comun, o atenție deosebite pentru design, abordări inventive în secvențierea acțiunii sau organizarea paginii. Deci, măcar în accepțiunea convențională, n-are stil. Dar e un desenator foarte tare de benzi fantasy și cu supereroi care nu caută să-și mintă cititorul că ar avea altceva în față. Are un desen bun, energic, detaliat, dar niciodată neclar, ale cărui personaje joacă prin chip, prin postură, prin mâini, care nu doar ocupă un spațiu dar care îl și umplu. Mereu va spune cea mai bună versiune posibilă a unei povești, dar fără a o înflori. Sunt multe care ar fi beneficiat de pe urma unei asemenea abordări. Și mulți scenariști care nu ne-ar mai chinui acum dacă nu ne-ar fi furat ochii anumiți artiști.
Javier Pulido
Shade
E din seminția desenatorilor spanioli cu un stil foarte grafic și designy, cam ca mai toți din generația sa (Kano, Marcos Martin, David Aja). Se distinge prin niște stilizări chiar mai puternice decât ale lui Martin și mi se pare că dintre toți, în desenul său se găsești și un pic de Jack Kirby. Are o predispoziție pentru pagini duble pe care ceilalți nu prea o împărtășesc și se descurcă mult mai bune cu bombastul, cu exageratu, cu violența.
În 2003-2005 a lucrat la Human Target, una dintre ultimele benzi cu adevărat bune și relevante de la Vertigo, iar recent a ilustrat mare parte din ultima serie cu She-Hulk, scrisă de Charles Soule, care a fost foarte bine primită atât de critici, cât și de fani. Între timp a colaborat cu Marcos Martin la câteva numere din Robin: Year One și Breach, a lucrat la câteva numere dintr-o serie Catwoman scrisă de Ed Brubaker de care fanii își amintesc cu plăcere, câteva numere din Amazing Spider-Man și l-a înlocuit un pic pe Aja la Hawkeye.
Emma Rios
Prophet
A avut o carieră un pic atipică. Și-a publicat singură fanzina APB, după care a pătruns oficial pe piața nord-americană cu Hexed, publicată de Boom! Studios, abia apoi desenând la Marvel o miniserie cu Doctor Strange scrisă de Mark Waid. Activând pe formurile lui Warren Ellis s-a împrietenit cu Kelly Sue DeConnick alături de care a realizat o miniseria Osborn: Evil Incarcerated tot pentru Marvel și apoi câteva numere din Captain Marvel. La momentul de față cele două realizează Pretty Deadly, o populară bandă pentru Image, un western fabulist care are mai multe în comun cu El Topo decât cu cele ale lui John Ford. A mai realizat benzi scurte pentru diferite antologii sau ca povești secundare în alte reviste, iar din vară urmează să editeze și să contribuie la magazinul antologic Island, publicat de Image Comics.
Și stilul ei este atipic. Influențată mai mult de manga decât de artiștii occidentali, poate cu excepția lui Frank Quitely din We3, produce imagini bogate, ornamentante, uneori până la confuzie, dar o confuzie plăcută, amețitoare ca o beție ușoară. Preferă să pulseze între tablouri mari, care cuprind întreg momentul și stabilesc relațiile spațiale dintre toate figurile importante și chenare mici, focalizate pe detalii prin care surprinde nuanțe, invită la reflecție și fac situațiile improbabil de violente sau de-a dreptul fantastice să se simtă apropiate, prinzând gesturile pe care oricine le poate face.
Leave a Reply