Ai văzut Daredevil, ți-a plăcut mult de tot. Mai mult de atât, ai un pic de dependență, simți palpitații, îți tremură mâinile, buzele ți-s uscate și eşti acoperit de o peliculă fină, dar slinoasă, de sudoare fără doza zilnică de episoade cu supereroul orb. Sau poate pur și simplu ești curios din ce pânză au țesut scenariștii, regizorii și actorii acea complexă, densă și totuși deloc încâlcită tapiserie ce a fost primul sezon din Daredevil.
Apăi, într-un fel lucrurile sunt destul de simple.
Sigur, serialul e puternic influențat stilistic de thrillere 70iste, filme coreene (lupta de la finalul episodului 2 e practic cea din Oldboy, dar cu camera pusă pe mijlocul holului) sau chiar de The Wire (corupția sistemică, burnerele, traficul de carne vie și droguri, chiar dacă tratate mult, mult mai superficial), foarte mult chiar de filmele cu Batman ale lui Nolan, însă n-ar fi existat fără benzile desenate. Mai exact fără următoarele benzi desenate:
Daredevil: The Man Without Fear,
de Frank Miller, John Romita Jr., Al Williamson
Man Without Fear nu-i o bandă deosebit de bună. Mai ales comparativ cu celelalte benzi cu personajul ale lui Miller sau chiar cu alte serii, precum cele ale lui Waid/Martin/Rivera/Samnee, Brubaker/Lark sau Bendis/Maleev. Motivul este că Miller a scris-o întâi ca scenariu pentru un film cu Daredevil, care n-a fost să fie. În schimb a făcut-o foarte propice ca punct de plecare pentru serial. În același timp e și oarecum plictisitoare. Cred că Ursula K. Le Guin a zis că orice roman bun se ascunde mereu după primele zeci de pagini, fiindcă acolo scriitorul tinde să introducă expozițiune inutilă. Iar volumul de față dă uneori impresia că strânge acele pagini la care Miller a renunțat prima dată când a călărit supereroul roșcovan.
Ce a luat serialul de aici? În ciuda celor spuse des pe Internet, e departe de a fi o adaptare a benzii. Mai degrabă a luat o soluționare cinematografică a unor istorii care deja existau într-o formă sau alta. Majoritatea flashbackurilor vin, în principiu, de aici, cu destul de multă fidelitate, chiar dacă Jack Murdock e mai antipatic, având izbucniri violente împotriva fiului său și nefiind doar pierzător profesionist, ci și bătăuș pentru mafioți. Scena în care Stick discută cu un individ misterios se regăsește și ea aici. Probabil cea mai evidentă și de amploare contribuție este însă costumul negru, realist, practic cu banderola de ninja fluturând în vânt în care se zbânțuie Matt Murdock mai tot serialul.
Într-un fel mă gândesc că astea-s abordări evidente, făcute aproape după o rețetă hollywoodiană, însă în același timp sunt destul de elegante, iar ăsta-i o caracteristică a multor rezolvări bune: sunt evidente doar după ce s-a gândit cineva la ele.
Daredevil, de Frank Miller, Roger McKenzie, Klaus Janson
Îl menționez și pe McKenzie fiindcă l-a creat pe Ben Urich împreună cu Gene Colan și a scris scenariul pentru destule benzi timpurii ale lui Miller cu personajul.
De fapt de aici provin cele mai multe influențe, care sunt doar deghizate în hainele lui Man Without Fear: Înțesarea străzii cu elemente criminale, întunecate, căutarea gunoiului și a violenței aproape până la clișeu; Hell’s Kitchen tratat aproape ca un personaj; Foggy Nelson ca o supapă rotofeie de presiune pentru restul tonalității grave; Wilson Fisk ca un strateg brutal, rupt între ambiții și iubirea pentru femeia care a îndrăznit să se îndrăgostească de el; chiar conflictul dintre Daredevil și Kingpin, care pornise ca antagonist banal al lui Spider-Man; ninjalăii și artele marțiale; un lung șir de abuzuri suferite de personajele feminine din viața lui Matt Murdock; Turk, pungașul bătut constant pentru informație. Practic, tot ce vedem acum ca Daredevil a pornit de aici.
Sigur, acțiunea seriei lui Miller se desfășoară într-un alt moment al „carierei” personajului și e mai explicit integrată în universul supereroic Marvel, care era destul de diferit de cel cinematografic. Mai mult, dacă în anii ‘60 fiecare număr tindea să fie un episod complet, care se înlănțuia cu celelalte mai mult din greşeală, iar acum vin în module narative care spun un singur capitol dintr-o poveste mai mare, în anii ’80 lucrurile erau o sinteză glorioasă a ambelor perioade. Fire epice vibrau mai tare sau mai încet, se înnodau unele cu altele și istoriile durau luni sau chiar ani, însă fiecare număr rezolva ceva și se simțea complet.
Iar banda în sine este foarte … bedefilă. Miller și Janson descopereau ce pot face cu secvența, cu pagina, cu litera și blocurile de text, din compoziția și forma panelurilor, ce stilizări pot produce și trăgând de limbajul benzii desenate până la rupere. Faptul că banda își folosește atât de bine formatul și mediul ales, precum și perioada în care a apărut fac greu de indicat ceva explicit adaptat. Și tocmai de aceea merită citită dacă a plăcut serialul.
Alte texte din aceeași serie:
De unde vine … Man of Steel
De unde vine … Secret Origin
Leave a Reply