E o generație de autori care au o pasiune pentru filmul de categorie B din anii ‘60 și ‘70. În special pentru manifestările sale mai gunoiere care puteau fi văzute în cinematografele de tip ”grindhouse”. Autori ca Tarantino și Rodriguez și-au manifestat afecțiunea pentru gen împerechiind tributele lor, Death Proof și Planet Terror, într-un ambalaj ce poartă numele acelor spații. Alex de Campi face fix același lucru.
Volumul conține două astfel de pastișe la filmele de tip ”exploitation”, însă realizate cu o atitudine de tipul ”girl power”. Benzile sunt violente, obscene, scârboase și pe alocuri deranjante într-o manieră gratuită prezentând scene de viol și mutilare. Da-i un deranj distractiv și pe alocuri cathartic.
Prima poveste, Bride of Blood preia rețeta filmelor de tip ”rape-revenge” ca ”I spit on your grave” în care o tânără femeie este maltratată și lăsată să moară, dar această reușește să supraviețuiască numai pentru a curma viața celor care au siluit-o. Aici tipologia asta este transpusă într-o perioadă medievală în care căsătoria persoanelor privilegiate prin naștere era doar o formalitate pentru unirea unor neamuri nobiliare și un pas în diferite jocuri politice. E probabil cea mai întunecată și neplăcută din toată colecția (nu doar volumul), dar funcționează ca o adaptare a lui A Song of Ice and Fire mult mai bine decât o face adaptarea oficială în bandă desenată a cărții. Chiar dacă nu-i preia decât atitudinea.
Grafica e un pic ”rough around the edges” și poate desuetă, fiincă-s ilustrații realiste colorate cu degradeuri digitale, dar e suficient de funcțională și are un pic de ambiție. Federica Manfredi nu este o ilustratoare spectaculoasă, însă vine cu o grafică ce prețuiește claritatea acțiunii. Paginile de început sunt iluminate, cu chenare înflorite, ca pe parcurs grila să devină seacă, iar secvența de la moment la moment să fie prețuită. Iar Dorotea Gizzi instalează în urma evenimentului traumatic o paletă de culori ștearsă în care roșul rămâne saturat ce contrastează cu coloritul viu și puternic din începutul benzii.
Flesh Feast of The Devil Doll, în schimb, este mult mai distractivă fiind vorba despre niște fete dintr-o tabără de cricket care ajung să înfrunte o demonoaică cu un comportament similar cu al tipei din Species și armata sa de zombi libidinoși, foști bătrâni libidinoși. E mult mai alertă, mult mai plină de replici spinoase, iar personajele principale scapă neschingiuite. Gary Erskine se ocupă de grafică și chiar dacă e un Chris Weston de mână a doua (aceeași tradiție britanică, i-a fost tușeor o vreme) asta tot înseamnă că e un desenator de bandă desenată destul de bun, care stăpânește limbajul corporal al personajelor (ceva mai puțin expresiile faciale care sunt un pic forțate, înghețate), cum ar trebui să se întâmple într-o bandă cu element de body-horror și care-și ritmează plăcut paginile construite în mare pe grile de nouă chenare.
Ceva ce mi-a plăcut în toată colecția este letrajul lui de Campi, cu baloane făcute de mână, cu mici imperfecțiuni și modulații pentru a se potrivi mai bine pe forma literelor. Se integrează mult mai bine în peisaj decât cel depersonalizat și auster folosit în aproape toate benzile desenate de gen.
Ca filmele cărora le este dedicat, volumul poate fi problematic moral și nu complet împlinit tehnic, în ciuda unor străfulgerări de talent sau a unor colaboratori artistici din altă ligă. De asemenea, pentru cei în căutare de nebunii violente și uneori amuzante sunt benzi care fac asta mai bine. Însă puține care să aibă o prezentare grafică convențională și familiară. E foarte potrivit dacă ți se pare că majoritatea benzilor occidentale se iau mult prea mult în serios și-s prea curate, dar nu prea ai vrea să ieși din zona asta.
Banda poate fi comandată de aici.
Leave a Reply