Cei mai buni artisti nord-americani de acum sunt de fapt spanioli – ep. 2

Daniel Acuña

Uncanny Avengers #25

Pe Acuña l-am remarcat în 2011 lucrând cu Jason Aaron la Wolverine, apoi la un număr din Schism și într-un final cu Kieron Gillen la niște numere din Uncanny X-Men, tocmai când deveneam foarte interesat de coloritul în benzi desenate. Într-o perioadă în care degradeurile neinspirate cu lucire digitală erau la putere, descopeream și abordările un pic mai sofisticate care fac din culoare o dimensiune în plus în banda desenată, capabilă să aducă un adaos de expresie, caracter, dozare a informației sau să introducă detalii pentru care tușul este nepotrivit.

Iar toate acestea sunt lucruri cu care Acuña contribuie la o bandă desenată fiindcă își face singur culorile. Și e foarte luminos, foarte cald, ceea ce mi se pare neobișnuit, în special pentru oamenii care ies din tipar în ceea ce privește coloritul. E un artist foarte fain, dar are câteva ticuri care mă deranjează, iar designul paginilor și compoziția imaginilor tind să nu se ridice la nivelul reprezentării, ceea ce e frustrant fiindcă se găsește atât de aproape de a fi un artist extraordinar.

Kano

The Delinquents #4

Kano a pătruns în banda nord-americană cam în același timp cu Marcos Martin și de prin 2003 a ajuns un artist de aproape același calibru cu acesta sau cu David Aja, însă nu cred că s-a remarcat vreodată critic sau comercial cum ar merita. Cel mult tot a fost folosit să-l înlocuiască pe ultima sută de metri pe Aja sau pe Michael Lark sau altfel forțat în stiluri care nu i se potrivesc chiar bine.

Capodopera sa nord-americană rămâne primul volum din H-E-R-O de la DC unde spune o poveste sensibilă, umanistă despre responsabilitate, maturitate și disperare folosindu-se de supereroi și de fantezia dorinței de putere reprezentată de aceștia. Recent a mai comis o treabă frumoasă în The Delinquents la Valiant Comics, împreună cu James Asmus și Fred Van Lente, care-i o miniserie de aventură satirică, ce se face remarcată pe lângă umorul său și printr-o narațiune grafică superioară, densă, alertă și în continuă căutare a mijloacelor narative specifice mediului.

Esteban Maroto

Wolff World of the Witches (1971)

Maroto este un alt artist spaniol a cărui carieră are o importanță istorică. A pătrus în spațiul american prin Marvel Comics prin filiera benzilor Sword and Sorcery publicate în anii 70 (cam la fel ca Barry Windsor-Smith)ca acolo să-și lase cea mai infamă moștenire culturală îmbrăcând-o pe Sonja Roșie într-un costum de baie făurit din zale, fixând astfel unul dintre cele mai des ridiculizate elemente din iconografia genului.

Însă această alegere de design problematică cu ecouri nesperate în istorie ofuschează o carieră mai bogată. A continuat să lucreze la Conan și Red Sonja pentru Marvel, precum și la Vampirella, Eerie și Creepy pentru Warren, unde i-au fost traduse și câteva lucrări spaniole. În opera sa se poate găsi un uz fantastic și foarte ”prog-rock„ al cernelei și culorii (atunci când apare astfel). Imaginile sale sunt umplute de tușe dense, care însă nu se opresc doar la a detalia și umbri, ci folosesc stilizările pentru a umple de expresivitate și energie întregul. E o texturare care iese din spațiul pur funcționalului, ci caută esteticul și plasticitatea într-un gen care cam fuge de ele. Detaliul său nu este maniacal sau obsesiv, ci plasat mereu luând în considerare atât compozițiile casetei, cât și a paginii, comunicând cu golul la fel de mult pe cât o face cu tușa. Astfel, anticipează chiar un Bill Sienkiewicz timpuriu (sfârșitul lui Moon Knight și New Mutants).


 

Episodul 1.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.