Elveționism feroce


Am observat o atitudine căreia nu știu cum altfel să-i spun decât elveționism feroce. Prin asta mă refer la abolirea artistului și artei sale ca posibil subiect de dialog. În cadrul acestei abordări autorul nu este un om care lucrează mânat, în ponderi diferite, de pasiune pentru mediul ales, ambiție, nevoi financiare, chiar o posibilă lipsă a altor abilități și înclinații, ci fiindcă este înlănțuit la masa de lucru de către muza care-i poartă chinuitor mâna asupra planșei.

Astfel artistul nu este un individ care execută o profesie liberală, ci un damnat. Și nu îl poți învinui pe Sisif că nu cară mai repede bolovanul sau că nu ți se pare destul de greu pietroiul care se prăvălește fără milă. Poate doar dacă ești dispus să îi iei locul.

Dar artistul nu are nici măcar avantajul mortului despre care se vorbește numai de bine. Căci orice laudă trebuie să fie ecumenică și cât mai de suprafață . Tirania suferită este importantă, nu ce rezultă din ea. De ce ar fi sacrificiul unuia mai de preț? Ce ar putea sufla despre supliciul artistului un om liber?

În acest elvețianism feroce prerogativul este ca toată lumea să-și vadă de treabă. Artiștii să creeze, publicul să consume, nimeni să nu șoptească măcar despre opera în sine, poate doar strict informațional. Artistul nu trebuie să se implice în spațiul în care arta sa e consumată, el este supra-etic, iar mizeriile l-ar atinge doar dacă cutează să le ia în seamă. Nu se iau poziții, cel mult unele tăcute, solemne, anonime. Altfel e scandal, e lipsă de colegialitate sau e chiar “cine ești tu, bă?”.

Dar o astfel de viziune duce la moartea artei. La transformarea ei într-un simplu proces de consum. În loc să fie un organism viu care crește, care se dezvoltă în timp ce impresii sunt pasate de la consumator la consumator, rămâne un fetiș decorativ. În loc să fie o forță prin care viața cetății se face cunoscută și, mai important, simțită ori chiar ghidată rămâne pur și simplu un produs tranzacționat, consumat și aruncat. Ca hârtia igienică.

Arta trebuie să fie iubită. Trebuie să fie urâtă. Trebuie să poată să nu lase impresii profunde. Și aceste impresii, oriunde s-ar plasa ele trebuie să poată fi exprimate. Iar artistul trebuie să fie un om și să trăiască printre oameni.


10 responses to “Elveționism feroce”

  1. Akira Avatar
    Akira

    Crezi că atitudinea „elveționistă” e un element apărut de curând? Noutatea pare a fi insinuată în text, însă intră în discuție un subiect inepuizabil și anume definirea artei. Întrucât arta, forma artei e în permanentă schimbare în linia timpului dar și în pânza socială sau geografic-socială astfel atitudinea făță de aceasta poartă aceleași trăsături fluctuante.

    1. Alin Avatar

      Poți decripta un pic ce ai înțeles că ar fi elveționismul? Că-mi asum ermeticitatea textului (scris pe telefon, în tren) și vreau totuși să discutăm pe ceva mai concret și clar.

      Oricum ”arta” ar trebui substituită cu ”banda desenată românească” în cazul ăsta.

      1. Akira Avatar
        Akira

        Elveționismul – atitudine diplomatică, zâmbet generic care exprimă intenția pașnică a celui ce se simte(poate) amenințat. Și dacă e vorba de banda din România, cei care știu de existența ei se tem că-i perisabilă sau în alt context sunt prudenți cu ceva ce nu înțeleg. Sunt și mulți snobi. Poate că în alte contexte situația ar fi alta. Uite la americani există un „elveționism” când vine vorba de vizualul benzii.
        Dar de-asta există criticii. Pe ei nu îi alege nimeni, nici pe autori. Se aleg singuri. Este de datoria lor să fie inteligenți, atenți, juști, bine citiți, pentru că ei recrează reacția unui public mut care consumă fără să înțeleagă cum le sunt influențate gândurile. Criticul vede treburile astea, ce-ul și cum-ul chiar înaintea autorului, și le comunică publicului pentru a primi confirmare, autorului pentru verificare.

        1. Alin Avatar

          Un dram de politețe, fie ea și falsă, e necesar pentru menținerea măcar a posibilității unor relații de muncă. Nu la asta mă refeream.

          Mai mult la ideea că poți scoate obiectul artistic în afara oricărui context și să continui să-i spui artă. Și că artistul nu face parte din contextul ăsta, neavând anumite privilegii și responsabilități.

  2. krossfire Avatar

    Daca nu vinde/nu este consumata, atunci nu exista ca “arta”. Asa a fost intotdeauna. Restul e filosofie.

    1. Alin Avatar

      Despre altceva e vorba.

  3. krossfire Avatar

    “In cadrul acestei abordări autorul nu este un om care lucrează mânat, în ponderi diferite, de pasiune pentru mediul ales, ambiție, nevoi financiare, chiar o posibilă lipsă a altor abilități și înclinații, ci fiindcă este înlănțuit la masa de lucru de către muza care-i poartă chinuitor mâna asupra planșei.” – Pai aia spun. Daca nu o faci pentru a te perfectiona. Daca nu o faci pentru a fi citit/vizionat/admirat, atunci nu esti artist. Esti cel mult “filosof”. Arta este si a fost intotdeauna o profesie, indiferent de intentii si de muza interioara. Nu te asezi niciodata la masa de scris/in fata plansei si “astepti”. Te asezi si lupti. E o treaba despre care s-a discutat enorm, iar mai toate exemplele date de “puristi” sunt ilare (Van Gogh, serios?).

    Ma rog, eu am un articol mai franc pe tema asta, dar inca nu l-am publicat. Vine si din experienta profesionala, dar si din propriile ambitii si contactul cu asa zisa lume “artistica”. O sa-l public cand consider ca am dreptul sa dau nume.

  4. Marian Mirescu Avatar

    Ziceai pe grupul BBD de pe Fb ca e ceva scurt si ermetic, scris pe tren. De acasa, spre Capitalul Bucuresti.
    Daca era lung, nu mai era ermetic. Poate era profund inecat sau misterios ratacit. Este “ceva” care are coerenta acestei perioade a confuziei valorilor si locurilor. “cine ești tu, bă?” n-ar putea-o spune decat, eventual, un Artist exasperat unui neavenit. De obicei o spun cei cu veleitati celor cu vocatie.
    Sunt mai multe articole intr-unul.
    Vei ajunge sa le scrii pe rand sau la un loc intr-un corp oricat de mare si oricat de ermetic pentru multi. Pentru ca nu TREBUIE sa fii iubit sau urat.
    Intre “franc”, si “ermetic”, se intinde un arc de electrizante provocari ale elvetionismului. KROSSFIRE, te citez: “Sunt din ce in ce mai multi oameni tineri care accepta infrangerea fara probleme” (si-l invoci si tu pe ciobanul Mioritei, saracul!) Iata, elvetionismul e pe noi cat casa! (si nu zic nimic de Manole :D)
    De la unul pentru care infrangerea nu mai are noima: retragerea este mai nobila decat supunerea, rezistenta decat abandonarea…

  5. Akira Avatar
    Akira

    Este deci vorba de izolarea artistului și a adevăratului proces creator de restul lumii, mai ales de cititori, dar nu excluzând tinerii aspiranti, care de obicei se hranesc tocmai din truda autorului ce ajunge prin media un bun public.
    Cum ar fi jurnalul lui SeanMurphy de pe deviant.

    1. Alin Avatar

      Mă refeream la ideea că ”arta se simte, nu se comentează”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.