*sau au scris foarte puțin sau n-au atras deloc atenție acolo sau pur și simplu am uitat eu că au scris sau pur și simplu nu-mi pasă fiindcă vreau să vorbesc despre ele
A doua parte a listei ăsteia, inspirate de lista asta a Ioanei.
Multiple Warheads(Island)
de Brandon Graham
Am mai scris un pic despre Multiple Warheads a lui Brandon Graham (s-ar putea crede că îmi place de omul ăsta) și nici aici nu vreau să plictisesc repetându-mă. E ca Saga, dacă Saga ar fi fost făcută pentru oameni care citesc benzi desenate. De acum va fi serializată în antologia Island, editată tot de Graham.
Benzile lui Joshua Williamson
Într-un editorial celebru Kim Thompson zicea că ”we need more shit”. Prin căcat se referea la benzi mediocre, însă satisfăcătoare. Zicea asta într-o perioadă când banda desenată nord-americană era ruptă ori între o alternativă care de abia se forma din banda subterană și unele dintre cele mai proaste benzi cu supereroi realizate vreodată. De ceva vreme dorința începe să i se împlinească, iar la momentul de față mi se pare că nimeni nu produce gunoi mai apt într-un mod mai constant, predictibil și de încredere decât Joshua Williamson.
La momentul de față are trei seriale la Image(plus ceva pe la Dark Horse). Birthright, o bandă despre un copil care-i răpit din căminul părintesc de niște zâne fiindcă e destinat să fie un erou de poveste, soț de prințese și răpunător de balauri, devine acel erou însă eșuează în misiunea sa, face un pact cu răul răilor și se întoarce acasă. Nailbiter este povestea unui torționar din armata americană care calcă pe urmele partenerului său obsedat de un oraș de unde par să iasă criminali în serie pe bandă rulantă. Iar Ghosted este mai mult sau mai puțin Oceans’s Eleven corcit cu Ghost Busters.
Toate benzile astea au artiști faini, care știu cât de cât ce fac. Lucrează cam ca toți din studioul Skybound al lui Kirkman, încercând să producă următorul The Walking Dead. Însă fac asta bine, plăcut ochiului și depunând un pic de efort. Fără a avea ticuri care distrag sunt perfect lizibili și uneori își aduc aminte că fac într-adevăr benzi desenate.
Iar toate trei sunt într-o relație destul de interesantă cu genul abordat, scrise foarte conștient de clișeele utilizate, întorcându-le peste cap, ocolindu-le ușor sau măcar punând reflectoarele asupra lor pentru a asigura cititorul că autorul recunoaște caracterul derivativ al materialului oferit și să nu-l ia prea tare în serios. Iar personajele afișează uneori un pic de dimensiune, au regrete și vicii însă asta nu le erodează complet umanitatea. Îs fix genul de benzi pe care le-ar scrie Millar, dacă omului i-ar mai încăpea niște suflet lângă tot cinismul ăla.
That’s Beacause You’re a Robot (Shaky Kane, în general)
Shaky Kane e un artist britanic despre care deși lucrează încă de prin anii ‘80 atât în publicații subterane cât și în 2000AD n-am auzit până să ajungă la Image cu Bulletproof Coffin. Care Bulletproof Coffin s-a săltat repede printre benzile mele preferate păcălindu-mă pentru o vreme că și Dave Hine s-ar număra printre scriitorii mei preferați. Hine e bun, însă geniul e al lui Kane.
Din când în când mai scoate câte o revistă. Fie că desenează un număr în Elephantmen ori e vorba despre vreun one-shot ca That’s Because You’re A Robot sau Cap’N Dinosaur, Shaky Kane hipnotizează cu stilul său care amintește de Kirby. Însă un Kirby tușat de Vince Colletta sau chiar transpus în desen animat, nu cel dinspre sfârșitul carieri tușat de Mike Royer și mult mai des imitat.
Poveștile sale se simt ca narațiunile împletite de copii cu ajutorul figurinelor din seturi discordante, încercând să emuleze filme proaste de acțiune. Își imaginează episoade pierdute din seriale și benzi comerciale care n-au existat niciodată și aruncă cititorul fix pe vârful valului melodramatic, fără să fi avut timp să se aclimatizeze la absurd. Iar tocmai această rupere din context este ceea ce învolburează mintea și o face să stea pe loc. E artă pop pe post de artă populară.
Nightworld
de Adam Mcgovern și Paolo Leandri
Apropos de Kirby tușat de Royer. Prin estetica și personajele dezvoltate prin perioada anilor ‘70 petrecută la DC s-a păstrat cel mai bine înfipt în cultura populară. Iar cum Tom Scioli a început să se distanțeze de începutul său pastișant apare Paolo Leandri cu Nightworld să mențină aprinsă flacăra obsesiei față de opera lui Jack Kirby. Împreună cu Adam Mcgovern se atinge de The Demon, o bandă ceva mai rar imitată decât seria Fourth World.
E un pic ciudată fiindcă imitația nu-i completă ca atunci când Keith Giffen sau Steve Rude încearcă să treacă drept Kirby, dar nici nu-i amalgamată coerent în stilul propriu ca în cazul lui Landronn (la Cable) sau Scioli și produce un pic de efect de tip ”uncanny valley”. În afara unor momente simpatice mai mult reușește să mă facă să vreau să mai trec prin The Demon. Da-i bine de știut că Image mai publică benzi într-adevăr ciudate din partea unor autori proaspăt veniți pe piață și nu se rezumă doar la benzi de genul ”e Robocop plus House, dar în secolul XIX” sau whatever.
Sovereign
de Chris Roberson și Paul Maybury
Tocmai ce am făcut o cronică lui Sovereign. Și am mai scris un pic despre ea mai demult când îi lăudam niște soluții narative. E A Song of Ice and Fire, da’ vag feministă și inspirată de India medievală, nu de Europa. Exceptând personajele cu nasuri borcănate arată foarte bine.
Leave a Reply