Sunt câteva lucruri care mi se pare că lipsesc de ceva vreme din banda cu supereroi. O atenție acordată relației dintre identitatea secretă a personajului și cea publică. Asta s-a întâmplat fiindcă majoritatea supereroilor au alte-egouri plictisitoare, dar e totuși o premisă fundamentală a genului care-i băgată sub preș. Apoi, îmi lipsesc benzile în care mizele nu sunt chiar atât de mari. În care soarta unui întreg oraș sau a lumii sau a însăși existenței eroului să nu fie puse în joc, ci problema să se rezume la niște jafuri, niște asalturi, poate niște crime pe care eroul să încerce să le oprească. Poate un infractor nou despre care publicul nu știe nimic și care de abia acum își dezvoltă relația cu supereroul.
Iar tocmai asta oferă acest volum din Batwoman. Nu înainte de a încheia toate socotelile fostei echipe creative într-o manieră rezonabilă, chiar dacă împotriva dorințelor lui Williams și Blackman. Care fostă echipă m-a dezamăgit. În ciuda iluminărilor lui Williams, Reeder și McCarthy, mi-am pierdut destul de repede interesul în fosta încarnare a benzii. Chiar dacă era vorba despre o calitate grafică spectaculoasă, mai ales când J. H. desena, acea calitate era mai degrabă una ilustrativă, picturală, decât secvențială. Și trebuie să mă întreb un pic ce s-a petrecut în mai bine de un an de când n-am citit banda dacă n-am găsit prea multe necunoscute în finalul lui Andreyko.
În fine, ideea e că Batwoman s-a înfipt inițial în atenția cititorilor printr-o abordare grafică neobișnuită, iar așa ceva nu poate fi susținut pe termen lung. Andreyko în schimb încearcă să clădească o lume în jurul lui Kate Kane, nu să producă dramă dărâmându-i-o în cap. Probabil se va ajunge și la asta, însă până atunci va și avea ce să dea jos.
Momentan un mascat care-și spune Wolf Spider fură niște tablouri, iar Batwoman încearcă să-l prindă. Nici ea, nici el nu-s hipercompetenți, ceea ce oferă un pic de credibilitate conflictului, iar până spre final hoțul reușește să tot scape doar mulțumită norocului și a faptului că viața de vigilante pare să pună ceva presiune psihologică pe Batwoman.
Care presiune are un pic de consecințe și în viața nesupereroică. Relația dintre Kate și Maggie devine un pic mai interesantă fără a se mai plusa pur și simplu pe faptul că amândouă-s femei și se pupă. Se ajută și colaborează ca doi oameni normali într-o relație. Ambele personaje se comportă ca niște adulți, fără să fie plictisitoare și să piardă din personalitate, ceea ce e o mică minune în cam orice media comercială.
Jeremy Haun ar părea să fie veriga mai slabă a benzii, desenele sale fiind cel mult în general corecte, fără să ofere cine știe ce plăcere estetică, ba chiar căutând un pic expresiile potrivite fără să le găsească mereu. Însă surprinde decent caracterul atletic al personajelor și vine cu un stil (sau mai degrabă o lipsă de stilizări puternice) potrivit atitudinii fără ifose căpătată de bandă. Îmi place și cum își îmbracă oamenii când sunt în civil. Moda e un mijloc de caracterizare prea puțin folosit în banda cu supereori.
Banda poate fi comandată de aici.
Volumul e de recomandat celor care-s în asentiment cu ce am spus în primul paragraf. Sau care pur și simplu își doresc o bandă cu supereroi cât de cât clasică, cu o supereroină matură a cărei poveste este lăsată în pace de restul universului împărțit cu alți supereroi, astfel putându-și vedea de propriile crize. Nu-i deosebit de originală, nu explorează cine știe ce tehnici narative și nu va spulbera lumea nimănui. Însă nu orice bandă trebuie să facă așa ceva.
Leave a Reply