The Walking Dead #3


Ioana: În penultima săptămână din 2014 a sosit numărul trei al traducerii seriei The Walking Dead, iar noi îl urmărim în continuare cu interes. Fiind ultimul apărut pe 2014, ne-am alocat timp să-l răsfoim până aproape de următoarea apariție.

Alin: Mă rog, tu ți-ai alocat. Eu m-am sechestrat în munți și am hibernat aproape două săptămâni. De aceea va trebui să cârmuiești tu discuția de data asta.

Am adunat numărul ca de obicei, de la Rabit Comics, cu o zi înainte de Sărbătoarea Porcului, dar am deschis revista abia la Constanța, reîntâlnindu-mă cu personaje cunoscute de când am citit seria originală. Numărul ăsta debutează direct cu prezența grupului de oameni, oferind spre analiză traducerea dialogurilor dintre personaje multiple.

Primele două numere au fost mai mult orientate spre situația în care se află umanitatea în această poveste, dar aici Rick întâlnește ceea ce pare a fi viitorul său grup, alături de familie. Faptul că avem parte de primul număr centrat pe un grup de oameni, e de specificat faptul că Tony Moore este expresiv în desen nu numai când vine vorba de ființe descompuse, dar și cu cele vii. A șasea pagină, cea cu cinci casete în care asistăm la prima noapte de liniște a protagonistului este un moment frumos de respiro pentru toată situația prezentată până acum.

Da, e mult mai puțină acțiune, mai puțin narațiune strict grafică, în schimb dialogul primează. Alți ilustratori poate s-ar fi mulțumit să tragă la xerox capele personajelor, lăsând toată povara povestirii pe cuvinte, însă Moore se dedică și le face să joace. Oferă o anumită textură și căldură benzii.

Ca să nu deraiem totuși, să ne întoarcem la începutul revistei: Rick își reîntâlnește prietenul cel mai bun, fost coleg de muncă, alături de familie(“Shane ne-a ajutat să ajungem aici… Fără el n-am fi reușit”) și grupul încropit de ei care s-a îndepărtat de Atlanta din motive obiective. Din grup fac parte personaje care par să aibă responsabilități destul de clare, oarecum sexiste, cum descoperim în scena de mai târziu cu spălatul rufelor, unde Donna, una dintre supraviețuitoare, are o remarcă sinceră pe acest subiect. Kirkman probabil a creat scena aia ironizând împărțirea responsabilităților pe sexe, lucru din păcate des valabil și în realitatea zilei de azi.

Nu știu dacă ironizează neapărat rolurile de gen, mai ales că în scena respectivă se concluzionează că întoarcerea la ele este o treabă pragmatică. Cel mult pare să fie conștient de situația construită: că a trimis bărbații la vânat și femeile la spălat rufe. E de văzut ce face cu această conștientizare. Anume dacă o lasă la simpla asta dezamorsare în numele practicității sau dacă oferă alternative.

Existând mai multe dialoguri în numărul ăsta, abia acum pot fi observate diferențe mai clare la capitolul traducere. The Walking Dead în română nu este tradusă mot-a-mot, cum nici nu ar fi fost posibil, adaptarea având loc în momentele în care anumite expresii în engleză nu au sens în limba noastră și chiar mai des am întâlnit în acest număr procesul ăsta invers. Multe expresii sau bule de text aproape cu totul sunt traduse dintr-un stil mai literal într-unul ușor argotic în română, deși din punctul meu de vedere este o metodă care funcționează în cazul ăsta. Dacă te gândești direct că dialogul este în română curge natural și asta este foarte important. Momentan abordarea asta a traducerii nu a stricat vreun moment al desfășurării acțiunii din bandă.

Eu vreau să văd cum bogăția peiorativă a limbii române ajunge să inunde paginile revistei. Am observat și că ”efectele sonore” nu-s traduse, iar unele dintre ele ar pune într-adevăr probleme din punct de vedere grafic, însă altele, cum ar fi acel ”Rustle, Rustle” din pădure, cred că ar merge totuși. Și ar trebui, pentru a duce lucrurile până la capăt.

În afara paginii amintite mai sus, Kirkman si Moore continuă să ofere un realism visceral scenelor dintre personaje, aici existând un singur moment în care ni se aduce aminte de pericolul morților umblători și asistăm la reacții multiple de data asta în legătură cu aceștia.

Personajele se acomodează cu situația în care se află, găsesc niște strategii minimale de supraviețuire și încep să-și pună diferite întrebări în legătură cu zombii. De exemplu, când Rick și Shane găsesc fostul proletar cu guler alb ronțăind dintr-o căprioare și se întreabă dacă nu a fost contaminată. Rick refuzând să o folosească, gândindu-se și la ce ar putea face alor săi.

Cum spuneam și data trecută, atenția concentrată la început pe epidemia care a năpădit globul se mută pe reacțiile si comportamentul oamenilor puși față în față cu situația. Multe din personaje, printre care și Rick, au ceva de pierdut și anume familia. Există și personaje care par să fi câștigat ceva în urma evenimentelor, cum ar fi enigmaticul Shane, prietenul lui Rick, despre care aflăm până la sfârșitul revistei că ar putea deveni parte a unui triunghi amoros împreună cu proaspăt reunitul cuplu Rick și Lori. Ne rămâne să vedem pe viitor ce se va întâmpla cu aceștia, fiindcă știm că firul narativ din bandă nu coincide cu cel din serial.

Poate calendarul găsit între pagini mă va ajuta să mă sincronizez mai bine bine cu apariția revistei.

Era să uit să precizez ceva ce apreciez la varianta în română la The Walking Dead, și anume faptul că ultimele două pagini sunt alocate fan art-ului. Este o metodă foarte bună, întâlnită și la HAC de a crea o legătură între editori și fani dincolo de teritoriul internetului. A fost o surpriză plăcută să regăsesc acolo un desen făcut de Robert Obert, autorul Profeției Urbane. Un semn în plus că suntem pe calea cea bună spre a avea o comunitate cât mai închegată.

 


4 responses to “The Walking Dead #3”

  1. rosudirect Avatar
    rosudirect

    Si numarul 4 al revistei va ajunge la noi pe 10 ianuarie si nu pe 7 ianuarie asa cum era programata. Din cauza Sarbatorilor au zis cei ce se ocupa de publicarea revistei.

    1. Alin Avatar

      Așa e. E bine. Mă lasă să mă acomodez din vacanță.

  2. viorelsf Avatar

    Marea artă a unui narator BD se vede în secvenţele “explicaţiilor”, momente statice unde nu sunt multe lucruri de arătat grafic. Moore se descurcă excelent aici, povestea nu trenează şi nu plictiseşte.
    Da, Moore face uz de “capete la xerox”, dar nu în aceste secvenţe. Xeroxul e mai degrabă vizibil în “montajul” împrumutat din tehnica artei cinematografice, fie pentru a sublinia anumite gesturi (faza de noapte cu familia în pat), fie pentru a marca începutul şi finalul unei secvenţe (discuţia copiilor despre taţi în timp ce se joacă în… iarbă?!), fie pentru a segmenta emoţional scena (capul care încă mai clămpăne din dinţi în iarbă, alternând cu figurile îngrozite). Pe ultima pagină, tot un element cinematografic – transfocarea pe chipul personajului Shane.
    Din acest punct de vedere, banda face impresia unui script destinat special unei producţii cinematografice.

    1. Alin Avatar

      Despre aspectul poate forțat cinematic am vorbit în episoadele trecute. Nu mi se pare că intră pe teritoriul condamnabilului. Nu știu dacă plan-contraplan trebuie văzută neapărat ca o tehnică strict cinematografică, de evitat în bandă desenată.

      Eu am zis că Moore nu face uz de capete la Xerox ca … Alex Maleev în colaborările lui cu Brian Michael Bendis

      sau

      Shawn Martinbrough în Thief of Thieves (după un scenariu de Nick Spencer, supervizat tot de Robert Kirkman)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.