Vreau să experimentez puțin cu formatul postărilor așa că săptămâna asta voi încerca să alternez articolele mai lungi[footnote]În primă fază vream să zic că voi posta în fiecare zi, dar nu știu dacă am timp și a fost nevoie de mai mult efort decât mă așteptam.[/footnote], mai bogate în text cu unele mai ”eye-candy”, dedicate unor artiști care-mi plac. Începem cu Marcos Martin că tot am un tumblr care se cheamă Fuck Yeah Marcos Martin.
Martin este un artist spaniol de vreo 43 de ani care a început să facă benzi desenate încă din liceu, a continuat să lucreze în țara natală pentru editura Comics Forum realizând coperte pentru colecții de benzi desenate americane și participând la eforturile editoriale autohtone, nu toate sistate cu succes. Printre influențele sale recunoaște și se pot identifica Jack Kirby, David Mazzucchelli și Yves Chaland. Cred că a debutat pe piața nord-americană prin ’98 în The Batman Chronicles. A rămas destul de aproape de familia de titluri Batman unde s-a și făcut remarcat într-un final la Batgirl: Year One. Apoi a lucrat la o miniserie destul de subapreciată intitulată The Breach, continuând să realizeze coperte pentru diferite titluri. Așa a făcut tranziția la Marvel prin trei coperte pentru Runaways, după care a lucrat la o miniserie cu Brian K. Vaughan[footnotes]Întâmplător și scenaristul lui The Runaways. Cei doi au mai lucrat în 2000 la o poveste din Gotham City Secret Files[/footnote], Doctor Strange: The Oath. Când The Amazing Spider-Man a avut o schimbare de politică editorială folosind echipe rotative de artiști și scenariști, Martin a fost prezent de la început, contribuind la succesul critic al benzii. Apoi alături de Paolo Rivera și Mark Waid, de asemenea parte din acel grup rotativ de autori, a transformat Daredevil într-una dintre cele mai de succes benzi de la Marvel. Cel mai recent a lansat împreună cu Brian K. Vaughan the Private Eye.
Mai mult decât economia grafică folosită pentru a introduce numeroase detalii semnificative, pentru a curăța desenul pentru citire, mai mult decât integrarea grafică a efectelor sonore, mai mult chiar decât compoziția inventivă, jucăușă, care caută mereu moduri originale și potrivite de a prezenta cât mai eficient secvențe, ce-mi place cel mai mult la Martin este că vezi locul unde podeaua se întâlnește cu pereții. În special când o plasează jos, lângă linia orizontului îmi aduce aminte de filmele lui Yasujirō Ozu și capătă o naturalețe, o credibilitate…evident nu asemănătoare, dar o credibilitate care-i parcă un pervers să fie atribuită supereroilor. Pentru că în momentul în care vedem cum podeaua se întâlnește cu pereții, atunci nu mai desenează personaje și fundaluri, ci creează spații prin care își plimbă personajele sau prin care lasă punctul de vedere să se miște, lucrând cu angulația pentru a surprinde schimbări de ton, fără a pierde continuitatea spațială, și caracterizând personajele prin obiectele cu care se înconjoară.
Leave a Reply