Buffy a avut mereu o prezență substanțială în benzi desenate, fiind una dintre puținele francize occidentale a cărei existență în alte media să nu prisosească complet, ducând chiar și la diluarea mediului gazdă. În schimb, multă vreme a avut o existență auxiliară, umplând golurile serialului, explorând îndepărtările atât în trecut, cât și în prezent, ale universului. În 2007 asta s-a schimbat când serialul Buffy s-a mutat cu totul în bandă desenată, continuându-și astfel povestea prin noi ”sezoane”. Sezonul opt nu a fost cel mai bun lucru posibil, virând cam mult spre supereroi și absurd, întinzându-se mai mult decât necesare și planificat. Sezonul nouă s-a descurcat mai bine, oferind chiar o surpriză prin banda soră Angel and Faith de Christos Gage și Rebekah Issacs. Am fost dezamăgit când în Sezonul zece Gage și Issacs au fost înlocuiți de autori mai puțin împliniți la titlul creat de ei. Dar dezamăgirea nu a durat mult fiindcă această înlocuire a venit din cauza unei promovări. Iar cu cei doi la cârmă, Buffy se simte mai potrivit decât s-a simțit vreodată de la terminarea serialului.
”Sometimes it’s good to get back to basics.” Așa începe Buffy să nareze în timp ce ciopârțește zombi în stânga și în dreaptă alături de o vampiroaică. Iar chiar asta este acest prim volum din noua serie: o reîntoarcere la premisa de bază. Buffy și gașca au readus magia în lume, însă făcând asta i-au rescris regulile. Vampirii au abilități noi, Willow nu și le poate controla pe ale ei, iar rolul unui Slayer pare să nu mai fie același. Astfel banda redevine ceva ce n-ar fi trebuit niciodată să uite că este. Ajunge ceva mai aproape de formula clasică, dar și este din nou o poveste în care adolescenți și tineri adulți navighează teritoriul necunoscut al maturității și responsabilității, luptându-se cu monștri care funcționează drept metafore pentru obstacolele și anxietățile lor.
De pe prima pagină plină de acțiune, volumul nu lâncezește nicio clipă, introducând intrigi, conflicte, personaje, jonglând cu repercursiunile diferitelor evenimente din istoria învolburată a seriei, pendulând ritmic între cafteli, momente de intimitate și vulnerabilitate, ușoară melodramă și umor. Țese teme prin relațiile dintre personaje, observațiile făcute de Buffy prin narare, dar și prin noii inamici apăruți. E de o densitate cu atât mai admirabilă cu cât lasă loc de spectacol, nu ofuschează, nu dă senzația că ar avea fragmente de informație de îngrămădit.
Iar Rebekah este unul dintre cei mai sub-apreciați artiști din generația sa. Fără afectări, stilizează curat, eficient figurile și fețele actorilor transpunându-i pe pagină coerent grafică, menținându-le expresivitatea. Spune povestea la fel de bine ca o întreagă armată de actori, cameramani, garderobieri, tehnicieni de efecte speciale și machiori.
Singurul lucru care face greu de recomandat banda oricărui cititor de benzi de gen este adâncimea cu care se înfige într-o poveste care se spune prin multiple canale din 1997. Gage și Issacs se descurcă admirabil să facă totul cât mai prietenos și citibil, însă fără a fi văzut serialul și citit câte ceva din cele două sezoane de bandă desenată s-ar putea ca lectura să nu fie atât de satisfăcătoare pe cât ar trebui. Ceea ce e păcat, fiind una dintre cele mai bine executate benzi de gen din ultima perioadă.
Volumul pate fi comandat de aici.
Leave a Reply