Colecția ”Relații ceho-române în bandă desenată” a debutat cu Mickey pe Dunăre tocmai în aprilie, la Facultatea de Istorie. Din tot proiectul, a fost singura lansare la care am reușit să asist de la început și să prind discursurile. Mai mult decât dedicate volumului în sine, păreau să celebreze redescoperirea de către publicul larg unui, destul de rar, moment când România comunistă s-a comportat cu noblețe și verticalitate refuzând să participe în august 1968 la invazia Cehosolvaciei. Ceea ce este potrivit, din moment ce Ambasada Republicii Cehe nu cred că vede proiectul ca unul de mecenat artistic, ci ca pe unul educativ.
Însă Mickey pe Dunăre este didactic doar în câteva momente care bruiază traseul narațiunii. Altfel urmează structura unui ”travel movie”, focalizat prin ochii lui Pavel, plecat cu părinții, cu fratele mai mare și cu prieteni de familie într-o vacanță în România chiar în vara în care reformele lui Dubček vor aduce peste granițe furia tancului sovietic. Călătoresc, se bronzează, participă la distracțiile litoralului românesc, își scapă mingi gonflabile în cap, asistă la un concert al Margaretei Pâslaru, vizitează Delta Dunării fugărind pelicani, aproape înecându-se.
Vacanța este întreruptă de încălcarea granițelor Cehosolvaciei și urmează pentru familia lui Pavel haosul reîntoarcerii ocolite în țară. Gonind în gol, însetați de informație și înspăimântați de lipsa ei, ca refugiați sunt cazați cu neașteptată ospitalitate în București și privesc de la camera căminului tancurile ce fac paradă cu ocazia aniversării Republicii Socialiste România. Trecând granița se rătăcesc, se împotmolesc, dau nas în nas cu un tanc rusesc rătăcit și el în drum spre Praga și suferă abuzurile soldaților.
Povestea nu este prezentată cu tragism, nu e nici pe departe traumatică, iar perspectiva preponderent infantilă acoperă numeroase lipsuri care survin din acumularea problemelor cauzate de format (prea mic, prea scurt; astea sunt probleme constante întregii colecții) și de inexperiența autorilor cu mediul și genul în care lucrează. Scenariul este surprinzător de trainic pentru câte lucruri trebuie să jongleze și câtă informație trebuie să confere. Are unele scăpări în prezentarea cronologiei (casetele care specifică locul și timpul întâmplărilor sunt folosite cu o intermitență arbitrară, nu dictată de ușurința cu care asemenea schimbări de timp și decor ar putea fi inferate, la fel și secvențele care arată deplasarea personajelor dintr-un loc în altul), a logicii motivației personajelor, iar anumite date ies un pic cam brut din gura personajelor, cu toate că asta din urmă este cât de cât anticipată prin antecedente ceva mai naturale. Ceva evidențiat de toate paratextele, și puținele cronici, este individualitatea grupului de turiști cehoslovaci, care este într-adevăr o funcție a textului, însă nu cred că ar fi și una a scenariului.
Cristian Dârstar este probabil cel mai bine ales artist pentru banda de față. Are un subiect dificil, care necesită capacitatea de a reda detaliu istoric, dar și de a-l ofusca în zgomot și disperare, de a prezenta lucrurile într-o manieră ușor de recunoscut, dar și de a le distorsiona prezentând optica unui copil, iar în mare se ridică la înălțimea provocării. Păstrează totuși prea mult din sechelele benzii subterane, gonzo, foarte punk pe care o practică sub pseudonimul Akira pentru a-i permite lui Mickey pe Dunăre să ajungă la un nivel superior, care totuși se întrezărește. Primează zgomotul vizual, hașuri care nu definesc mereu, o lipsă de interes pentru designul paginii, pentru felul în care conduc ochiul diferitele elemente grafice, spații care ajung să se confunde unele cu altele, personaje care se diferențiază grafic prin trăsături superficiale, nu din construcție (care construcție nu rămâne constantă, ceea ce îngreunează lectura și mai mult).
Toate acestea, atât din partea scenariului cât și a graficii, fac ceva mai greu de apreciat drama adultă, componenta serioasă a poveștii, care are nevoie de logică și claritate pentru a fi simțită. Drama copilului, însă, își permite, poate chiar cere, asemenea caracteristici. Cere un pic de salturi și încredere oarbă. Cere un pic de confuzie. Pentru că problema principală a lui Pavel este eponimul Mickey, o figurină care reprezintă principalul personaj de la Disney, al cărui fan a devenit după ce a asistat la virtuozitatea muzicală a șobolanului, dat fiind că Pavel însuși studiază vioara. Băiețelul se întâlnește cu Mickey într-o vitrină din Bucuresti și își șantajează emoțional tatăl să-l cumpere, îl admiră de față cu alți copii geloși, îi este furat de părinte și pus în centrul unei mese la care s-au strâns turiști cehoslovaci, români, suedezi, americani(?) într-o liberă înfrățire a popoarelor. Mickey este recuperat, pierdut în Dunăre și salvat aproape cu prețul vieții, ascuns cu teamă de soldații ruși și într-un final, găsit peste ani de o nouă generație tronând deasupra televizorului când la știri se anunță căderea regimului comunist în România. Astfel, prin obsesia lui Pavel pentru Mickey, se pune în abis întreaga banda, nevoia de libertate și demnitate simțită de toate celelalte personaje. Și mai mult de atât, prin Mickey, această nevoie se răsfrânge și asupra cititorului.
De aceea cred că Mickey pe Dunăre rămâne o apariție importantă nu doar pe piața românească de bandă desenată, dar în viața noastră culturală. Cel puțin pentru generația mea. Pentru o generație care trăiește într-o altă lume decât cea a părinților ei, lume din care unii nu sunt capabili să iasă și în care nouă ne este greu să pătrundem. Mickey a trasat o potecă mai puțin umblată, oferind o viziune originală a României predecembriste și a locului ei în lume. Nicio perspectivă nu are cum să fie absolută, iar Mickey nu este nici măcar definitivarea celei pe care a dat-o. Dar este un bun început.
Leave a Reply