Aripi de oțel

Ceea ce a început cu Mickey pe Dunăre s-a lăsat așteptat până în primele zile din noiembrie, când a fost lansat al doilea volum din colecție, Aripi de oțel, la Cercul Militar Național. După aceea în decurs de o lună încă două volume se vor fi lansat, toate trei fiind semnate de graficieni din Cluj. Adrian Barbu este un modern monstru sacru al benzii desenate românești, care lasă mai degrabă urme ale ferocității sale, decât demonstrații ce pot fi ținute între palme. Îi știm textele lucide publicate pe blog, vedem online mostre din benzile apărute în trecut, pe care a vrut să le scoată sau pe care i le editează australienii și sârbii. Iar cine are un pic de noroc îl poate vedea în volumele și fanzinele realizate alături de clubul pe care ajută să-l organizeze. Însă chiar și acolo intervențiile par a fi mai degrabă punctuale și poate realizate în spirit didactic, ținând cont de puterea exemplului. Aripi de oțel cred că devine astfel prima ocazie pentru publicul român larg (mă rog, urban) să ia contact cu o doză strașnică din arta lui Adrian Barbu în timp ce acesta povestește în bandă desenată aventurile din cel de-al doilea Război Mondial ale pilotului ceh Josef Balejka.

Pe Josef îl întâlnim întâi în copilărie când, păzind caprele familiei, visează la avioane, asistăm apoi la scena în care tânărul Josef își anunță familia că pleacă în Rutenia la o școală de pilotaj, cum ajunge să fie instruit, cum este forțat să fugă din Cehoslovacia ocupată de naziști în Polonia unde se alătură Legiunii de cehoslovaci independenți condusă de generalul Lev Prchala, iar când însăși Polonia cade, cum piloții cehi se refugiază în România. Pentru survolare neautorizată a spațiului aerian și aterizare la fel de neautorizată pe aeroport civil, piloții sunt arestați și închiși într-o tabără de internare din care evadează destul de repede, iar cu ajutorul unei prostituate cu inimă de aur găsesc locul de întâlnire a cehilor din București.

Toată povestea, chiar dacă reproduce întâmplări reale, are aerul romantic, împreună cu clișeele unui film din Era de Aur a Hollywoodului, lucru ajutat și reflectat din plin de grafica deosebit de împlinită într-un sens clasic a lui Barbu. Stilizări curate ale personajelor, reprezentarea clară, detaliată și impresionantă a cerului ars de bătălie și a maselor strânse să privească avioanele ce-și aruncă siluetele deasupra Bucureștiului, nicio femeie care să nu fie atrăgătoare, replici spumoase și amuzante scoase mereu la momentul potrivit, niciun detaliu nu este lăsat doar pentru a da culoare și bogăție lumii, ci având un traseu și un scop clar definit contribuind închiderea rotundă și idilică a narațiunii. Totul oferă un lustru care deși de apreciat, cel puțin atunci când este vorba despre povești adevărate de război, cred că ar trebui să rămână în producțiile trecutului.

Chiar trecând peste propria mea reticență față de astfel de povești, cu un astfel de ton, cu o astfel de structură, banda suferă de pe urma formatului. Chiar mai mult decât celelalte din colecție.[footnote]Ăsta nu este un reproș adus editorilor. Este doar o constatare tristă, deplângând mai mult condițiile pieței, decât intențiile celor care au înfruntat-o pentru a ne aduce totuși acest volum.[/footnote] O astfel de poveste ar trebui să aibă loc să-și întindă aripile. Să dezvolte camaraderia dintre personaje, să incite aproape pornografic cititorul cu mașinăriile de distrugere și măcel, să arate istovirea luptei și să facă triumful să se resimtă. Și nu mă refer doar la dimensiunea mică a paginilor care răpește din forța ilustrațiilor. Doar în cele 48 de pagini nu are când să prindă avânt povestea și să zboare cu forțele proprii. În schimb, apare ca un decupaj dintr-o bandă mai lungă. Totuși, o bandă care debordează profesionalism în realizare, care ar delecta amatorii genului. Impresia asta îmi este redată până și de panourile plasate liber pe pagină, clar citibile, dar din care nu reiese vreo structură subcutanată, o grilă care să le conțină și ritmeze. Chiar arată ca un colaj.

Cele mai savuroase momente petrecută cu Aripi de Oțel au fost cele în care, pentru definirea personajelor, graficianul a ales să renunțe la acuarela moale și caldă, preferând în schimb hașuri dese, care geometrizează figurile, le fac să fie sculptate, rugoase, dure și care amintesc de răposatul Toppi, primind astfel, măcar pe moment, deosebit de mult caracter.