După cum sper că știți cu toții săptămâna trecută s-a lansat cu trâmbițe primul număr tradus în română din The Walking Dead, banda desenată scrisă de Robert Kirkman și cu grafică în primă fază de Tony Moore.
Eu nu am citit banda în engleză. Ocazii și tentative am tot avut, dar volumul nu doar incredibil de mare, însă și în continuă creștere făcea din lectură o aparentă muncă sisifică, iar orice satisfacție aș fi avut îmi era tăiată nu numai de faptul că ar fi trebuit să trec prin încă 80, 90, 110 (am încercat să mă apuc de mai multe ori) de numere, dar și dintr-o vinovăție că dacă tot stau și citesc un lung serial alb-negru de bandă desenată independentă, de ce nu mai ronțăi din Cerebus sau Love and Rockets, Usagi Yojimbo sau multele manga începute și abandonate.
Iar versiunea în limba română mi-a oferit o soluție splendidă din punctul acesta de vedere. Oricât ne-am fi obișnuit să devorăm hulpav seriale, pentru mine este o satisfacție aparte găsită în consumul moderat, în așteptarea unei anumite zile pentru următorul episod. Aproape ca un ritual secular.
De aceea, mi s-a părut interesant să țin o cronică a acestui consum prelungit și mai mult de atât, să invit alături de mine pe cineva care să nu fie acum la prima lectură a benzii, pentru a ne oferi o altă perspectivă și care să se pronunțe, din postura de consumator, în chestiuni ca traducerea.
Săptămâna asta alături de mine este Ioana Balaș, o persoană foarte activă în fandomul benzii desenate românești și preponderent nord-americane, dar care nu refuză niciodată o recomandare cu adevărat bună pe care am pescuit-o de pe grupul de Facebook Banda Benzilor Desenate.
Și apropos, Ioana, cam când ai citit The Walking Dead în engleză, până unde te-ai încumetat să ajungi, ce impresie generală ți-a lăsat?
The Walking Dead, banda desenată originală, mi-a atras atenția datorită popularității. Am început multe titluri de la Image datorită reclamei pe care compania reușește s-o facă benzilor noi, iar The Walking Dead, cu bune, cu rele, a fost un adevărat boom pentru Image, la fel ca Saga vreo zece ani mai târziu. Am citit-o cu puțin timp înainte să înceapă serialul TV, pe care l-am urmarit interesată la început. Acum îl urmăresc din obișnuință, e pe lista serialelor pe care adorm, nu mai e pe lista celor pe care le aștept în fiecare săptămână. Pe urmă, pentru o perioadă am abandonat seria în bandă, așteptând să se adune mai multe numere, iar undeva prin anul 2013 am “devorat” tot ce apăruse în două zile. Am continuat să le citesc o vreme, Kirkman are talentul de a trânti câte o idee interesantă din când în când, știu că ultima dată mi-a atras atenția ideea saltului in timp. Am vrut să văd cum au evoluat personajele deja urmărite de mine după acel salt, iar ultimul număr citit de mine a fost #130. Probabil o voi continua dacă în viitoarele numere mă va atrage ceva prezentat in preview-uri. Probabil o voi continua și dacă rămân o zi fără curent și vor fi strânse multe numere.
Impresia mea despre Kirkman și producțiile sale cred că-i documentată cel puțin prin seria de articole despre Image, dar tu, ai mai citit altceva de el? Îți place ca autor?
Din alte benzi de la omul ăsta, nu m-a atras Invincible așa tare, am abandonat Thief of Thieves după două volume și nu-mi place ideea lui din Outcast, deja pe lista viitoarelor ecranizări, cum că vrea să înțelegem ceva abia de la numărul 14 încolo. Nu consider că așa poate atrage cititori pe termen lung pentru acea serie. Vreau totuși să citesc Battle Pope, dar motivul meu pentru banda aceea este foarte rudimentar: Sună caterincă.
Și cred că am ajuns la revista în cauză. Acum să o luăm cu începutul, treburi logistice. De unde am luat revista, cum am citit-o, cum ni se pare hârtia și tipăritura. În special că acest prim număr este introductiv, mai mult atmosferic decât narativ.
Eu am cumpărat-o în prima seară de la ICE, direct de la Lucian de la sesiunea de prevânzări, cum am înțeles că au făcut alte câteva sute de oameni și n-am avut vreme să o citesc de abia după o săptămână, pe tramvai când mă întorceam de la muncă. Și am ratat o stație.
Și eu am cumpărat-o tot de la ICE, de la standul Rabit Comics, după ce l-am cunoscut si pe domnul editor Lucian Avornicesei, un om plin de avânt și inițiativă. Asta m-a atras în primul rând la traducere, inițiativa în sine. Traducerea unei benzi care a inspirat un serial TV de succes va aduce comunității BD mulți fani, lucru care mă bucură. Cititorii casual de la noi sunt obișnuiți cu Marvel si DC, dar e momentul să arunce o privire și în ogrăzile vecine, pe la Image, pe la Dark Horse, pe la IDW și tare mult mi-aș dori să își îndrepte atenția și spre segmentul adult al DC, Vertigo. Pe mine personal m-ar bucura cel mai tare să văd cititori tineri în engleză, dar am observat și în țări ale vestului Europei faptul că prind traducerile.
Este totuși vorba și despre o legitimare a industriei autohtone prin traducere și reeditate.
Foarte bine atunci, dacă prind, eu susțin în continuare inițiativa cititului de BD și o voi urmări cu interes. Pentru cititorii care nu au timp să își mai cizeleze engleza și totuși sunt curioși în legătură cu ce se întâmplă în industria BD este soluția ideală. Asta explică de ce am ieșit de la ICE cu două numere, unul fiind pentru mama, nu pentru vreo rudă adolescentă.
Trebuie să recunosc că în ciuda aversiunii mele pentru hârtie, pentru paginile care se îndoaie în palme și luciul care contaminează imaginea cu ambiența, banda arată ceva mai bine și decât scanurile destul de nefericite pe care am încercat să le citesc mai demult și decât compendiumul pe hârtie mată. Iar pentru a fi citită periodic, în doze scurte și tare, merge. Tu cum ai citit-o inițial? Revistă, tradeuri, compendiumuri, digital? Schimbă în vreun fel formatul experiența lecturii?
În general citesc in print, The Walking Dead preferând totuși să o citesc digital. Am recitit prin toamna lui 2013 primul volum (numerele #1-#6, care pentru un fan exclusiv al serialului nu vor aduce multe surprize) dintr-o curiozitate legată de poziționare în pagină, sperând la existența unor părți din scenariu cum des vezi in alte volume la sfârșit (mă pasionează subiectul, trag de mine de ceva timp să învăț scenaristică de calitate) și de ce nu, niște artwork-uri semnate de Tony Moore. Au lipsit aceste elemente, volumul terminându-se cu ultima pagină din bandă, dar mi-am satisfăcut curiozitatea. Citesc mai mult tradeuri sau reviste când seriile respective chiar mă atrag, prin complexitate, doar de distracție (da, decât un articol de BuzzFeed sau 9gag prefer niște glume șantieriste din Deadpool & co.) dar când nu sunt sigură că o bandă îmi va satisface cerințele, mă arunc inițial în ea în format digital. Comparativ cu formatul digital, pe hârtie arată mult mai bine acest prim număr în română, dar pe lângă problema cu paginile ușor de îndoit cred că e de precizat și țipla de unică folosință, care nu prea ajută dacă vrei sa colecționezi numerele în longboxuri. Am și o pată de ceva pe o pagină, dar am comparat revista cu cea a mamei și pare-se că problema e doar la mine.
Tot legat de aspect îmi place în The Walking Dead că deși Kirkman își limitează vocabularul fiindcă nu folosește casete diegetice sau baloane de gândire, narațiunea grafică încă nu este anost de cinematică așa cum se întâmplă cu eforturile sale mai recente ca Thief of Thieves. Paginile sunt structurate frumos deseori pe o grilă de nouă cadre devin suficient de dense încât să lase acțiunea să poată fi citită. Iar Tony Moore, cu grafica sa detaliată, cu figuri și fețe expresive, subtil caricaturizate, exploatează din plin materialul și îi oferă o umanitate care mi-e frică să nu lipsească din numerele lui Adlard.
Tony Moore a avut un stil net superior lui Charlie Adlard, deși ne-am putut bucura de el doar până la numărul 7, fiind prezent apoi doar pe coperte până la #24. Adlard are un stil mai plat, lui Moore fiindu-i mai ușor să insufle sentimente cititorului prin desenul alb-negru. Kirkman scrie clar cu dorința ecranizării. Simți exact, precum în serial, cliffhangerele si fillerele.
Din păcate, arta lui Adlard devine plictisitoare pe alocuri, iar Kirkman își păstrează stilul, preferând liniștea și expresivitatea prin desen în favoarea baloanelor de gândire. Numerele lui Adlard devin cumva mai pompoase grafic, dar într-un sens anost. Asta nu înseamnă că a pierdut fani. Pe mine nu ma impresionează, dar avântul și încrederea oferite lui Kirkman au un rol important pentru Image si banda nord-americană în general, din fluxul de apariții ulterioare reușesc să găsesc benzi pe placul meu. Bine, la asta a contribuit și boom-ul lui Saga despre care vorbeam mai sus, care simt că are același rol ca The Walking Dead pentru industrie.
Și totuși, ce se întâmplă în acest prim număr? Vrei să faci un rezumat?
În primul număr, facem cunoștință cu protagonistul seriei, Rick Grimes. Prima pagină concentrează cam ce e de știut despre personaj la început. Este polițist, îi observăm partenerul care va avea un rol important mai târziu și aflăm că Rick a fost împușcat, moment care servește drept trigger pentru debutul propriu-zis al poveștii. Pe a doua pagina tronează imaginea cu acesta trezindu-se din comă, nu aflăm inițial cât timp mai târziu, lucru de efect, din punctul meu de vedere. Urmeaza pagini cu grile de 8-9 cadre în care descoperim alături de Rick spitalul abandonat în care s-a trezit, până la pagina marca Moore tot cu o imagine extinsă, de data asta cu o cameră plină de ceea ce par a fi niște zombie. Rick încearcă să le vorbească, se ferește de ființele nemoarte și îl emoționează, dar și scârbește văzul restului de om aflat lângă bicicleta de lângă spital, pe care și-o atribuie drept mijloc de transport până dă de alte resturi ale civilizației, un cartier tipic american, dar în paragină. Exact în momentul în care acesta realizează că nu îl poate ajuta nimeni, este pălit în ceafă cu lopata de un puști care pare a nu fi la prima abatere de genul, chemându-și tatăl, care observă că “ăsta-i viu”. Aici, cititorul realizează că Rick nu e singur și că morții-s cu morții, vii cu vii, doar că morții și umblă. Scenariul este întărit de următoarele scene, Rick se trezește acasă la noile personaje, Morgan si fiul său Duane, Morgan explicându-i protagonistului că ființele astea obscure si violente sunt peste tot, aflăm că protagonistul își vizitase propria casă cu niște pagini în urmă și faptul că deși Morgan a ales să rămână pe loc, toată lumea a plecat deja spre orașele mari, printre care Atlanta. Aceștia se duc spre stația locală de poliție pentru aprovizionarea cu arme și Rick pleacă într-o mașină a poliției spre Atlanta, cu scopul clar de a-și găsi familia. Ultimele două pagini mi-au plăcut în mod special, sunt un moment puternic de caracterizare prin acțiune pe care nu vreau să-l răpesc cititorilor descriindu-l.
Crezi că vei continua să cumperi revista? O vei face din satisfacție sinceră sau pur și simplu pentru a sprijini industria autohtonă?
Voi continua să cumpăr revista pentru a sprijini industria autohtonă și inițiativa traducerilor, mai ales pentru că primul număr în română mi-a lăsat o impresie bună. Dialogul curge natural, așa cum mi l-aș fi imaginat într-o traducere mioritică și sunt curioasă cum vor suna anumite personaje mai “piperate” pe care le întâlnim mai târziu. Îmi doresc să funcționeze, prețul este mai mult decât accesibil și sper la noi fani BD care nu se vor limita la titlul ăsta. Vreau să văd oameni punând întrebări pertinente, căutând titluri noi, interesându-se de industrie. Nu văd banda desenată ca fiind un mediu atât de nișat, accesabilitatea crescând cu inițiative de genul și odată ce crește interesul, vor crește și cerințele. Voi avea o satisfacție sinceră în momentul în care voi vedea oameni ajungând la cap de linie cu metroul pentru că nu se pot dezlipi de Watchmen.
Apăi, mersi că ai fost de acord să întreții dialogul ăsta cu mine, sper să îl putem continua pe viitor și să avem material în jurul căruia să discutăm.
Leave a Reply