O caracteristică a benzii cu supereroi care nu cred că are cum să fie reprodusă pe marele ecran este calitatea atât de grafică a costumelor, care acționează ca un limbaj adițional plasat pe pagină. Din nefericire, în graba benzii cu supereroi de a emula mediul cinematografic se pierde din aspectul ăsta. Costumele personajelor nu mai sunt obiecte abstracte de design, ritmuri și tipare cromatice, ci-s armuri, uniforme, au textură și greutate, devenind niște struțocămile vestimentare. Vreau să scriu câteva texte despre ce s-a pierdut. Primul astfel de text este dedicat lui Morbius, Vampirul Viu și a clasicei codificări prin culoare a supereroilor și răufăcătorilor.
La început, în ceea ce este denumită Era de Aur a benzii cu supereroi, când industria se comporta cum s-a comportat dintotdeauna și copia în masă și aprost cel mai răsunător succes, supereroii arătau în fel și chip. În această perioadă proteică, convențiile încă nu se stabiliseră, iar literatura pulp(cu eroi ca Doc Savage sau The Shadow) își lăsa amprentele asupra personajelor, care deseori căpătau înfățișări sau nume cu care nu ar putea trece astăzi drept pozitive. Personaje ca
The Destroyer,
The Blazing Skull,
Mr. Face,
Black Terror and Tim,
Manhunter,
sau The Specter
nu inspiră chiar atât de multă încredere când le auzi titlurile, iar cu atât mai puțin când le vezi și aspectul. Totuși, după cum știm perioadă ce a urmat Războiului nu a fost favorabilă acestui gen, forțând în obscuritate mulți dintre eroi. Doar cei mai populari (sau deținuți de cele mai mari companii) rămânând pe piață și reușind, dacă nu să-și continue publicația, atunci măcar să se păstreze în amintirea cititorilor. Eroi ca
Wonder Woman,
Captain Marvel,
Captain America,
Plastic Man,
The Flash (Jay Garrick),
Și evident:
Superman
Cu răufăcători ca:
Brainiac,
Mister Mxyzptlk,
Black Jack,
Joker,
Riddler,
Red Skull,
sau Dr. Crime.
În cazul eroilor remarcăm pe lângă motivele patriotice, costume formate din una sau două regiuni mari, solide de culori primare[footnote]Mă rog, tot zic culori primare. Știu că nu-i tehnic corect, dar cred că vorbind mai degrabă de categorii de culori și nu de nuanțe exacte sau tonuri, mi se permite această lipsă de rigoare.[/footnote](în principiu albastru și roșu), accentuate de o culoare deschisă(alb sau galben). Iar în cazul antagoniștilor ideea rămâne aceeași, însă culorile primare sunt înlocuite de unele secundare (violet sau verde), cu accentul se făcându-se printr-o culoare închisă (roșu întunecat, negru, gri). De ce tocmai aceste personaje au supraviețuit sau s-au dovedit influente? În multe cazuri calitatea benzilor [footnote]de exemplu, Plastic Man de Jack Cole și Captain Marvel de C. C. Beck având o realizare grafică deosebită, capabilă să rivalizeze stripurile din ziare, iar Captain America de Jack Kirby revoluționând felul cum poate fi abordată banda desenată într-o revistă[/footnote], dar și culorile alese au oferit sprijin.
Ca o paranteză, o astfel de codificare nu este unică benzilor desenate cu supereroi, ci o întâlnim și în Star Wars unde Sith au săbii roșii și costumații întunecate, iar Jedi în general albastre, verzi și robe bej, deschise la culoare. Diferite anime au propria codificare conform logicii interne, însă clișeul ar fi de asemenea negru-roșu pentru personajele negative și alb-albastru pentru cele pozitive, fie în costumație sau în ”energiile” emise. În westernurile clasice personajele negative purtau pălării negre, iar cele pozitive pălării albe. Jocurile video de strategie, în special cele fantasy sau SF, accentuează unitățile jucătorului cu albastru și pe cele inamice cu roșu. Ce este unic, anume colurile alese, cred că vine din procesul tipografic.
Din motive financiare și logistice, benzile erau tipărite cu o paletă limitată de culori, 64 și deci din necesitate, cam toate stridente. Tot procesul de tipărire, cu prese uzate care se încălzesc și își pierd alinierea a făcut necesare designuri de personare ușor de recunoscut prin siluetă și culoare, nu prin detalii. Gruparea personajelor după cromatică a fost doar un pas logic de la acest fapt. Pentru supereroi au fost alese culorile primare, care în special în pete mari sunt mai ușor de recunoscut, ies mai ușor în evidență față de fundalurile gri sau de culori secundare, sunt și mai primitoare, mai ”vesele” devenind mai atrăgătoare pentru copii și fac benzile mai ușor de descifrat. Iar pentru a contrasta cu ei, răufăcătorii sunt trași în verde, violet și gri.
Această triere realizată mai mult de factorul economic și comercial a pus bazele sistemului de codificare prin culoare a supereroilor și super-răufăcătorilor. Când National(DC Comics) și-a reîmprospătat linia de supereroi, a făcut-o urmând această regulă nescrisă prin Flash(Barry Allen), The Atom și prin redesignul subtil al costumului lui Batman, de Carmine Infantino, care introduce ovalul galben de pe piept ce împreună cu centura contrastează capa albastră.
Însă dacă universul DC rămâne populat totuși de personaje cu origini interbelice care nu respectă aceste reguli, universul Marvel, croindu-se aproape de la zero, pare să se urmeze o implementare aproape ca la carte. Ba chiar petrecându-se și o rafinare prin evitarea triadelor cromatice, sau cel puțin a lipsei de armonie în triade.
Avem costumele albastre ale Celor Patru Fantastici, cu Torța Umană roșie și The Thing o pată masivă de portocaliu-gălbui ruptă de un albastru complementar. Armura lui Iron Man, inițial gri, repede schimbată în auriu, iar apoi reconcepută într-o variantă mult mai zveltă colorată în roșu cu accente aurii. Costumul lui Thor este și el o rafinare a costumului lui Superman (în special că în acele prime povești Stan Lee dorea să-l poziționeze pe Thor ca un răspuns la Superman). X-Men cu uniformele lor galben-albastre. Cu răufăcători ca
Moleman,
Hate Monger,
Doctor Doom,
Galactus,
Loki,
Titanium Man,
Magneto,
Aproape toți co-creați de Jack Kirby.
Chiar mai clar se poate vedea codificarea în benzile lui Steve Ditko.
Doctor Strange are un costum albastru cu o pelerină roșie, subtil accentuată cu galben. Inamicii săi sunt
Dormammu,
Baronul Mordo,
și Nightmare.
Sau în cazul lui Spider-Man, cu costumul său roșu-albastru căruia se opun personaje ca
Doctor Octopus,
Green Goblin,
Mysterio,
Sandman,
The Vulture,
The Lizard,
sau Electro, care chiar și atunci când nu poartă explicit un costum de super-răufăcător ci-s îmbărcați în haine de stradă sau halate de laborator continuă să poarte culorile reprezentative pentru moralitatea lor. Cu câteva variații pentru a-și reprezenta mai bine tema și puterile.
Și aici apare Morbius care, profitând de convenția asta, încearcă să facă o treabă foarte mișto. Morbius este un vampir. Un vampir științific, ajuns în acest stadiu încercând să-și vindece o boală de sânge prin magia științei benzilor desenate de la Marvel, dar până la urmă tot un vampir. În 1971 chiar dacă nu era de neconceput ca vampirul să fie un personaj pozitiv sau cel puțin nu pe deplin malefic, mulțumită unor filme ca Dracula’s Daughter ori seriale ca Dark Shadows, era departe de a fi considerat figura byronică, întunecată însă atrăgătoare, mai degrabă tragică decât monstruoasă care defilează astăzi prin cultura noastră popualară. Și totuși Morbius era un pas spre această direcție. A fost introdus de Roy Thomas și Gil Kane drept un antagonist pentru Spider-Man, s-au ciondănit de câteva ori pe parcursul anilor ‘70, a fost eroul propriilor aventuri o scurtă vreme, după care se retrage din atenția publicului și a autorilor. E dezgropat de abia prin ‘90 când s-a fost decis că devine anti-erou, ca toate personajele vremii, iar în ultimii ani revine la identitatea sa clasică.
Ce-i special la Morbius este că de fapt el e un erou prins în circumstanțe nefavorabile. Altercațiile sale cu Spider-Man și alți supereroi nu apar din dorința lui de a cuceri lumea sau a jefui bănci, ci din cauza tentativelor, ce-i drept ilegale, de a-și remedia condiția sau dintr-o alegere nefericită a victimelor atunci când nu mai rabdă setea de sânge și ajunge să se hrănească, nefatal. Însă atunci când este lăsat în pace, ca în Vampire Tales sau Adventures into Fear, în ciuda afectărilor, în ciuda prosternărilor și vaietelor damnate, Morbius este un personaj pozitiv, moral, care își recunoaște condiția și o reneagă. Iar tocmai acest fapt oferă oarece dramatism și dinamism confruntărilor cu eroii mai populari [footnote]Aici ar merge deschisă pe viitor o discuție între popularitatea unui personaj și moralitatea sa. În orice caz, este un lucru bun că Morbius n-a devenit niciodată un personaj foarte cerut de fani, altfel n-ar mai fi putut funcționa la fel de bine.[/footnote], fiindcă cititorul știe că nu este un răufăcător ca toți ceilalți, punând într-o cu totul altă lumină furia vindicativă cu care Spider-Man sau X-Men sau Cei Patru Fantastici își asaltează antagoniștii. Și cum ar ști cititorul lucrul acesta, chiar dacă nu i-ar fi citit aventurile solitare și nu ar fi simpatetic față de circumstanțele în care ajunge să se intersecteze cu alți eroi? Prin costum.
[footnote]S-ar putea spune că The Hulk i-a luat-o înainte într-un fel, fiind verde cu pantaloni violeți, deci codificat ca un personaj negativ și perceput astfel de unele personaje, însă aspectul lui Hulk este cel puțin în parte accidental, iar citindu-i poveștile este destul de clar că nu aveau cea mai clară și coerentă direcție. Că în cazul lui inversarea cromaticii a ajuns să îi susțină caracterizarea este parțial autoreglaj pe parcurs, parțial harzard și cred că prea puțin proiect.[/footnote]
Leave a Reply