Uneori, câte un consumator petiționează marile companii pentru a include mai multă diversitate în media, în rândul protagoniștilor poveștilor(fictive sau nu) consumate de milioane de oameni de numeroase etnii și tonuri ale pielii și orientări sexuale și diferite nivele de integritate fizică și psihică și cel puțin două genuri. Atunci, aproape de fiecare dată, ca un ceas ce s-a oprit la o oră imposibilă, alți consumatori încearcă să absolve creatorii (de fapt deținătorii de drepturi) de responsabilitatea căpătată în urma puterii lor substanțiale, propunând primei categorii de consumatori să fie ei cei care își creează personajele și poveștile cerute.
Ignorând faptul că au făcut-o din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
și din nou
Au făcut-o chiar și cu cu mult înainte ca Internetul să ofere șansa evitării portarilor instituționalizați formați din deținători de drepturi și investitori și editori și distribuitori și librari, care cu toții perpetuează ideea că există un singur public care merită căutat. Atitudine prin care în final se riscă chiar crearea acelui unic public alienându-se orice alt demografic.
Și chiar dacă s-a putut, se poate și se va putea produce astfel de media alternativă numai și numai prin tipul de personaje folosite, nu și prin mijloacele narative utilizate, cererea tot are mult absurd în ea. În primul rând creatorii și consumatorii sunt clase diferite de oameni. Este un aspect evident al relației. Un consumator nu ar trebui să fie nevoit să-și producă singur divertismentul dorit, dacă dorințele sale nu sunt satisfăcute și sunt ușor de atins. Iar de cele mai multe ori nici nu are cum. Un amator, fie el și talentat, nu are acces la finanțarea, la distribuția, la publicul avut de o companie mare (sau medie sau mică). Efectul avut de un asemenea personaj realizat de o entitate dominantă va reverbera mult mai puternic în cultură fiindcă va fi o expresie a status-quoului și nu o tentativă din afară de a-l crăpa. Ce naibă, cu toții avem rolurile nostre, traseele noastre profesionale. Cineva deja activ în domeniul creativ nu ar trebuie să facă decât o schimbare minimală în abordare, în timp ce noi, consumatorii, ar trebui să ne deturnăm complet activitățile pentru un rezultat improbabil.
Dar toate exemplele, toate precedentele invocate și care s-ar mai putea invoca, toate argumentațiile produse ar trebui să fie irelevante. Pentru că este vorba despre un consumator care anunță o oportunitate. Dezvăluie un segment de piață neexploatat, nesaturat. Și un alt consumator care se introduce forțat într-un posibil dialog. Acest consumator este deja reprezentat, este un consumator către ale cărui gusturi deja sunt țintite numeroase produse, care afirmă că primul nu are dreptul la resursele de care dispune producătorul de media. Un consumator care în primul rând se transformă într-un avocat necerut al creatorului, al tendințelor sale posibil neexaminate, și își forțează propriile gusturi și sensibilități asupra întregii culturi, ajutând la scoaterea unor segmente din populație în afara curentului cultural principal, limitându-le până la urmă dreptul de a consuma, de a participa și contribui la dezvoltarea culturii populare, forțându-i ori să interiorizeze o identitate standard, distinctă de cea autentică. În loc să accepte el diversitatea, contribuie la omogenizarea culturii, la aglutinarea ei într-o masă masă compactă din care a fost extirpat tot ce nu-i asemenea.
Iar când într-un final cei ignorați, trecuți cu vederea de principalele aparate mediatice reușesc să-și creeze propriile spații unde să se exprime, de obicei cu posibilități mult mai limitate, cei care au contribuit la izolarea lor stau și se întreabă enervați de ce nu au acces în acele spații.
Leave a Reply