Deși un fenomen în Marea Britanie și în ciuda faptului că tradiția benzii nord-americane nu este atât de diferită idiomatic de cea britanică, Judge Dredd nu a fost adus vreodată cu succes de cealaltă parte a Atlanticului. Apariția săptămânală a lui 2000AD, revista în care acest personaj apare, bulversează sistemul de distribuție, iar formatul ei antologic este neobișnuit pentru cititori. Nici încercări neaoșe de a confrunta personajul cu cititorii americani nu au fost mai reușite, chiar dacă în acestea s-au implicat până și autorii originali.
Tentative mai vechi, sau chiar încercarea actuală de serial tot de la IDW, au vrut să transplanteze complet orașul și personalitatea lui Dredd, eliminându-i istoria stratificată care nu vrea să rămână îngropată și chiar caracterul indubitabil britanic al poveștilor, al satirizării din exterior a Statelor Unite, reducând astfel povestea doar la o altă bandă de acțiune într-o lume distopică și destul de neplăcut anacronică. În schimb Mega City Two acceptă că o astfel de simplă migrare ar fi debilitantă pentru Dredd și, incapabili să ofere ceea ce aduce materialul original, și-o asumă.
În Judge Dredd: Mega-City Two, Dredd, acest trei-în-unu al justiției, intră într-un program de schimb între judecătorii marilor orașe-stat, călătorind în eponimul Mega-City Two. Dacă Mega-City One reprezintă rămășițele metropolitane ale coastei de est trasându-i evoluția pornind de la percepția zonei prin filme ca The Warriors, Taxi Driver sau Serpico, în schimb Mega-City Two este coasta de vest, în speță California, pentru ceea ce ne privește în acest caz. Canonicul Mega-City Two a fost spulberat atomic de pe fața pământului prin 2012. În schimb, în acest volum, megaorașul este folosit pentru a parodia Hollywoodul și mass-media nord americană contemporană.
În Mega-City Two fiecare judecător este și gazda propriului serial de tip ”reality show”, are la dispoziție muniție de calibru mult mai mic pentru a nu supăra privitorii sensibili, iar responsabilitatea sa principală este de a produce ratinguri pozitive. Această scoatere a lui Dredd din propria zonă de confort este ceea ce face banda să funcționeze. În timp ce alte publicații nord-americane cu personajul trezesc senzația unei pantomime, aici Dredd însuși reacționează la schimbări, alterări și diferență față de felul obișnuit în care ar acționa, iar în consecință, din punct de vedere al tonului povestea se simte mult mai la locul ei.
Volumul este structurat pe cinci capitole, fiecare cu propria aventură independentă, înlănțuite doar prin consecutivitatea paginilor și printr-un fir narativ comun în mare parte pierdut printre altele mai interesante și mai imediate. Dredd trebuie să se ajusteze la modul de lucru în noul oraș, trece prin parcuri de amuzament, devine conducătorul unei găști de motocicliști prin afara orașului, se bate cu monștri giganți și se întâlnește cu eroi din umbră ai orașului care au renegat sistemul mediatic.
Poate aș avea rezerve în a recomanda oricui banda, chiar dacă e o introducere decentă a personajului și poveștile sunt simpatice, dar grafica lui Ulises Farinas cred că o poate ridica în topul priorităților multora. Amintind de stilul lui Geoff Darrow, venind cu aceeași linie curată, ceva mai groasă, prin care încrestează nenumărată (la propriu, nu le poți număra) detalii în fundal, poate cu o reprezentare mai caricaturală e personajelor, încarcă scenele cu istorie și caracter. Schimbările dese de registru și subiect nu pun probleme, cu toate că cel mai mult Farinas a părut să se distreze ilustrând numărul dedicat monștrilor gigantici, strecurând prin fundal o scuză adresată lui Darrow, și cel parțial rezervat personajelor antropomorfice de bandă desenată umoristică.
Prin această doză de auctorialism cu care se îmbibă o proprietate exterioară Judge Dredd: Mega-City Two continuă linia lui IDW de benzi desenate cu personaje licențiate, însă realizate de voci foarte puternice care sunt lăsate, poate chiar încurajate, să-și pună amprenta peste subiect. Iar tocmai acest lucru este ceea ce recomandă volumul nu doar fanilor personajului, ci și fanilor lui Farinas sau cititorilor interesați de benzi desenate de acțiune care demonstrează personalitate și viziune, nu reușită tehnică.
Leave a Reply