6. Amelia Cole
Publicată digital de MonkeyBrain Comics, realizată D. J. Kirkbride, Adam P. Knave și de Nick Brokenshire, Amelia Cole se anunță terifiant de derivativă, în primul număr venind cu întreagă panoplia a ficțiunii Young Adult a anilor nouăzeci și timpurii două mii. Două lumi paralele, una a magiei, una a științei, uși pe post de punți de legătură între aceste lumi, o tânără protagonistă orfană care atunci când se luptă cu demoni își ascunde disconfortul și neîncrederea sub poante.
Dar se debarasează imediat de toți acești tropi demult tociți, aruncând-o pe Amelia într-o lume de asemenea fantastică, dar cu un fantastic aplanat de familiaritatea cotidiană, profitând de deviațiile de la realitate pentru a o putea adresa. E interesantă pentru că Amelia este un personaj principal simpatic, stăpân pe situație, empatic, care își face prieteni și pe care îi prețuiește, însă fără a fi hipercompetent în detrimentul dramei. Dar în același timp atrage și pentru felul cum discută vag mascat despre politică, rasă și clase sociale, discriminare, război, rolul forțelor de menținere a ordinii și despre responsabilitatea autorității față de civili.
Caută un public mai tânăr decât Saga și e un pic mai convențională în premise, în stil grafic, însă are o atitudine care cred că ar plăcea fanilor benzii lui Vaughan și Staples. De asemenea are o relație similară cu genul, gravitând în jurul convențiilor fără să iasă vreodată în afara orbitei lor, însă în același timp folosindu-le să vorbească despre lucruri care nu sunt puse de obicei pe pagină.
5. Midas Flesh
Nu știu cât de anticipat a fost succesul adaptării în bandă desenată al lui Adventure Time, însă acea bandă pentru copii a adus o adevărată renaștere la Boom! contribuind destul de mult la prosperitatea companiei, deschizând noi colaborări fructuoase cu Cartoon Hangover astfel încât și-au permis nu doar achiziția competitorului Archaia, dar și lansarea unei subedituri dedicate benzilor deținute de creatori.
Boom! Box a fost lansat cu un pic cam multă pompă ca o platformă dedicată benzii benzii experimentale. Experimentale nu sunt deloc benzile. Dar până acum sunt povești pentru toate vârstele pe proprietăți intelectuale originale, care elidează multe dintre aspectele problematice ale ficțiunii de gen comerciale, fiind mai distractive și poate chiar mai miezoase decât majoritatea benzilor de acest fel.
Midas Flesh este o miniserie de opt numere despre un mic echipaj al unei nave rebele care pune mână pe o armă de distrugere în masă ce ar putea opri războiul ce decimează întreg universul. Unul dintre cei trei membri ai echipajului este un dinozaur. Cu pene. Iar arma respectivă este cadavrul regelui Midas care transformă în aur tot ceea ce atinge. Inclusiv aerul. Întrețeserea asta bizară de space-opera pop, colorat și hard sci-fi este unul dintre lucrurile atractive la bandă.
Alt lucru atractiv este atenția acordată limbajului grafic al benzii desenate. A fost una dintre cele mai ”bedefile” benzi de gen de la momentul publicării și operând mult mai subtil decât unele producții de la Marvel celebrate pentru treaba asta. O soluție vizuală care mi-a plăcut foarte mult este colorarea selectivă a conturului personajelor pentru a reprezenta lumina, evitând randarea, păstrând atât desenul cât și coloritul clar și curat, dar totuși permițând lucrul cu ambiența. Inventivitatea unor secvențe de acțiune, felul cum tratează uneori trecerea timpului, grija acordată paginii ca unitate și a felului cum paginile comunică între ele, fără să exagereze, fără să fie evident, arată o bandă făcută cu grijă, cu atenție, care nu se mulțumește să arunce cu situații dubioase și momente bune de a fi partajate pe rețelele de socializare, ci e dispusă să depună tot efortul posibil pentru a-și spune cât mai bine povestea, chiar dacă este posibil ca acel efort să treacă neobservat.
4. Mind MGMT
Și că a venit vorba despre benzi care fac uz din plin de limbajul benzii desenate, poate doriți ceva mai puțin copilăros. Matt Kindt, până să-și vândă sufletul și să scrie benzi cu supereroi, a făcut o carieră navigând un teren anevoios între banda de gen și cea alternativă; adoptând subiecte generice, dar tratându-le în maniere atipice, venind cu un stil caricatural, slobod, acordând puțină atenție proporțiilor și anatomiei, impunând poveștilor ritmuri mai degrabă contemplative care atrag ușor atenția asupra convențiilor sociale perpetuate prin gen. Însă până recent nu am putut să scap de senzația că lipsește ceva benzilor sale, iar că toate formalismele folosite nu încearcă decât să ascundă faptul că într-adevăr caută să găsească o formă poveștii, dar nu ajunge la ea.
Cred că și ajutat de formatul de tip serial, care vine cu o sumă de convenții ce lipsesc romanului grafic, în Mind MGMT am scăpat de senzația asta. Conceptul este unul foarte cinematografic, motiv pentru care Ridley Scott s-a și decis să-i producă o adaptare, deschizând cu un avion ai cărui pasageri și echipaj și-au pierdut inexplicabil memoria, sărind apoi în timp pentru a o întâlni pe Meru o scriitoare de non-ficțiune criminalistică care fără a mai fi produs ceva în ultimul timp de abia supraviețuiește de pe o zi pe alta. Moment în care i se propune să dezlege misterul ”zborului amnezic”. Măcar căpătând astfel o direcție care să o scoată din ciclul letargic și autodistructiv în care se găsește.
Menționam calitatea ”de film” a poveștii, însă banda, spre deosebire de altele cu ambiții similare, face orice să se distanțeze ca obiect de celuloid plusându-și cu fiecare ocazie aspectul tipografic. De la grafismul lui Kindt, la felul cum abordează narațiunea grafică, la culorile în acuarelă și letrajul cursiv de mână, până la culoarea hârtiei și păstrarea artefactelor tipografice, Mind MGMT țipă a lucru artizanal, chiar dacă nu e cu adevărat, realizat personal și nu aruncat pe linia de asamblare.
Leave a Reply