IDW

Acum ceva vreme IDW părea să devină ”the next big thing”, înainte ca The Walking Dead să devină serial și apoi Saga să tragă după ea la Image cam toate numele mari din industrie. De fapt, deși modelul de afacere le-a fost și încă le este asemănător cu cel al lui Dark Horse, creșterea lor destul de spectaculoasă a fost prototipică pentru dezvoltarea lui Image.

Scurt Istoric

A fost fondată în 1999 ca Ideas and Design Works fără a avea intenții de a deveni editură de benzi desenate, în ciuda experienței în domeniu a unuia dintre membrii fondatori și actual director. Un an mai târziu se înființează IDW Publishing, ocupându-se de editarea de albume de artă, dedicate măcar parțial lui Ashely Wood. În 2002 publică prima bandă desenată: 30 Days of Night de Steve Niles și Ben Templesmith, urmată de Popbot a lui Ashely Wood.

În anii ce au urmat a devenit o casă pentru operele deținute de autori ale lui Steve Niles cu diferite continuări la 30 Days of Night, câteva proze ale acestuia din seria Criminal Macabre, respectiv ale lui Ashley Wood, continuând editarea de albume de artă dedicate acestuia. Dar și pentru o sumedenie de titluri licențiate după jocurile video sau seriale de televiziune ca Silent Hill și Metal Gear Solid, respectiv C.S.I. și 24. Iar mai apoi pentru adaptări după romane de autori SF și horror precum Clive Barker sau Harlan Ellison.

În 2005 au început să licențieze și proprietăți de la Hasbro începând cu Transformers, continuând cu G.I. Joe, iar recent înregimentând My Little Pony. În timp au continuat acumularea de francize cu Godzilla, Star Trek, Doctor Who, True Blood, Teenage Mutant Ninja Turtles, Judge Dredd și altele.

Se remarcă cu adevărat în 2007 când 30 Days of Night a fost ecranizată. Apoi în 2008 a început să fie publicat Locke and Key de Joe Hill și Grabriel Rodriguez care, până când s-a încheiat anul trecut, a fost un hit peren(critic și în colecții, dacă nu neapărat ca revistă). Iar în 2009 și-au mai pus o stea în piept începând să publice adaptările lui Darwyn Cooke după romanele cu Parker ale lui Richard Stark, de asemenea primite bine de critică și de fani.

Totuși, chiar dacă IDW a avut proprietatea veche revitalizată de trecerea în alt mediu urmată de un nou succes independent, nu a reușit să ajungă la acel punct de cotitură peste care Image pare să fi trecut și nu a devenit cu adevărat un jucător în ceea ce privește benzile independente deținute de autori. Prin 2010-2012 părea că avea să o facă cu titluri ca Locke and Key, Memorial, câteva alte benzi după proze de Joe Hill, Kill Shakespeark, reeditând capodopera pierdută Starstruck de Elaine Lee și Michael Kaluta, Cold War și Next Men de veteranul John Byrne. Dar printre altele s-a întâmplat Saga. Publică și acum benzi deținute de autori, însă și-au pierdut din impuls.

Oricum, lucrul la care IDW s-a dovedit a fi foarte bun este în a avea grijă de personajele altora.

Specific

În primii ani lucrul prin care IDW se distanța de concurență era prezentarea grafică îngrijită oferită de Ashely Wood și Ben Templesmith, atentă la designul copertelor și utilizând o grafică expresionistă, amintind de sfârșitul anilor ‘80 și începutul anilor ‘90 când Bill Sienkiewicz, Dave McKean și Sam Keith se bucurau de popularitate. Asta îi făcea cu atât mai interesanți, cu cât la începutul anilor 2000 în banda nord-americană comercială era la modă un stil realistic, care făcea puternic uz de referințe fotografice și care se dorea a fi cinematic.

Acest fel de grafică nu apărea doar în proiectele autorilor, cât și în francize. Astăzi printre cele mai interesante titluri publicate, nu doar de ei, ci în întreaga bandă nord-americană, sunt astfel de benzi după personaje licențiate realizate de artiști cu o voce auctorială puternică.

Cele mai multe benzi după proprietăți din alte media nu cred că ar prezenta interes decât fanilor respectivelor personaje, care par să fie mai mult decât mulțumiți de ceea ce primesc, însă IDW publică și lucrări ca Godzilla: The 50 Year War de James Stokoe, Judge Dredd Mega City Two de Douglas Wolk și Ulises Farinas, numerele din Teenage Mutant Ninja Turtles realizate de Ross Campbell sau Transformers vs G.I. Joe de Tom Scioli. Benzi în care interesele și idiosincraziile autorilor colorează comercialismul proprietății.

Cred că astfel de benzi pot să apară și din cauză că în ultimii ani IDW a achiziționat francize cu ceva istorie în bandă desenată, care pur și simplu se pretează mai bine la mediu decât seriale criminalistice. În același timp asta le oferă și ocazia să-și suplinească catalogul cu o sumă de benzi ”clasice” deja realizate, numai bune de republicare.

Cred că și aceste reeditări i-au îndemnat să se miște spre o adevărată muncă curatorială, întâi deschizând o nouă colecție editată de Dean Mullaney, dedicată publicării unor stripuri din ziare ca Dick Tracy, Little Orphan Annie, Bloom County sau Terry and The Pirates. Nu știu dacă sunt din aceeași colecție, dar tot Mullaney a editat la IDW și  colecțiile Genius Illustrated dedicate operei lui Alex Toth. Iar apoi Scott Dunbier, editorul multor titluri de la ABCul lui Alan Moore, cât și creatorul formatului Absolute de la DC, a început să se ocupe de producerea unor albume numite Artist’s Edition, care constau din reproducerea fotografică a planșelor originale din benzi cu adevărat clasice ca poveștile lui Wally Wood sau Jack Davis de la EC, The Spirit de Will Eisner sau Daredevil: Born Again de David Mazzucchelli.

De asemenea, au fost printre primii care au încercat să emuleze succesul avut de Boom! cu Adventure Time, începând în 2012 să publice întâi benzi cu My Little Pony: Friendship is Magic, iar apoi colaborând cu Cartoon Network aducând Powerpuff Girls și Samurai Jack. Mișcare care ar fi fost îmbucurătoare din moment ce multă vreme banda desenată nord-americană cam a fost lipsită de titșuri accesibile copiilor și, mai mult de atât, accesibile fetelor, însă eu am rămas cu impresia că totuși nu către aceste demografice țintesc acele benzi, ci către bărbații de 20-30 de ani care sunt fani ai acelor persoanje.

Opere semnificative

30 Days of night

Nu cred că este o bandă deosebit de bună. Premisa este interesantă și destul de elegantă, dar felul cum este dusă până la capăt lasă un pic de dorit. Grafica lui Ben Templesmith era mai mult impresionantă prin prospețime și prin puterea unor imagini produse, însă nu spune povestea deosebit de bine. E un pic plictisitoare și un pic inutil greoaie. Dar este prima lor bandă, este ceea ce a atras atenția atât publicului, cât și companiilor care și-au licențiat proprietățile lor și nu lui Dark Horse sau Wildstorm.

Și cred că a alterat subtil traseul benzii desenate nord-americane. La momentul respectiv în 2002 nu cred că s-a simțit. Poate nici când au răsărit zvonuri că e căutată de studiouri. Poate nici în 2007 când a apărut filmul. Dar uitându-ne în spate cred că e vizibilă o schimbare. A reintrodus un fel de grafică uitată, spărgând matrița realismului, arătând că există gust pentru design, pentru grotesc, pentru cromatici îndrăznețe. Și chiar dacă nu a fost prima bandă desenată adaptată pe marele ecran și nici nu a avut o adaptare de cine știe ce succes, a fost una dintre primele benzi eventual ecranizate care a pornit ca un scenariu de film refuzat.

Locke and Key

Este un soi de Sandman al celei de-a doua jumătăți a anilor 2000. E o bandă desenată fantasy întunecată, matură în adevăratul sens al cuvântul, produsă de un autor venit din afara benzilor desenate, care e totuși realizată cu respect și chiar admirație pentru mediu. Se concentrează foarte mult pe caracterizare și pe întrețeserea fantasticului cu mundanul și realismul. Avansează o poveste amplă prin capitole de câteva numere care își învârt propriu fir epic. Totul punctat din când în când de numere izolate care completează banda mai mult tematic decât narativ. Are chiar și coperte secundare realizate prin colaj de fotografii. Dar și diferențele față de banda lui Gaiman sunt semnificative, astfel încât nu se poate spune că stă direct în umbra sa. În orice caz, o bună bucată de vreme a fost una dintre cele mai faine benzi de gen nord-americane și cred că din nefericire încă mulți oameni nu au descoperit-o.

Seria Parker a lui Darwyn Cooke

IDW au mai publicat câteva treceri în bandă desenată a unor romane, unele chiar bune, însă aceasta este cea mai vastă, cea mai de succes și cea mai frapantă prin cât de puternic transformă Cooke materialul. A contribuit la ridicarea profilului companiei și a reamintit publicului de anii de început când publicau cărți estetice ca obiecte. Am mai scris despre ea când a fost vorba despre adaptări.

My Little Pony

Merg pe un format similar cu cel debutat la TMNT, publicând un serial de dimensiuni nedefinite, cu o echipă artistică relativ constantă și lansând din când în când așa numite micro-serii (acum se cheama Friends Forever) focalizate pe câte un singur personaj sau cuplu de personaje. Diferența e că la TMNT microseriile erau de obicei mai interesante decât serialul principal, în timp ce aici sunt făcute cam de aceeași oameni care se rotesc pe acolo.

Nu cred că se pot spune foarte multe lucruri despre bandă. Este exact ceea ce un fan al animației ar aștepta. Este un loc prin care scenariste și artiste se pot strecura în industrie. Altfel, nu știu, ponei colorați care sunt fericiți și sunt prieteni.

De asemenea, este constant cea mai bine vândută bandă de la editură, având multiple intrări în top 100 cele mai bine vândute benzi în fiecare lună, întrecând nu doar aproape toate benzile de la Dark Horse sau Dynamite, ci chiar titluri de la Marvel, DC și Image. Ceea ce e ceva.

Concluzii

La momentul de față cred că IDW este una dintre cele mai stabile și diverse edituri de bandă desenată din Statele Unite ale Americii. Dark Horse se clatină după pierderea licenței Star Wars, încercând să transforme Alien/Prometheus/Predator în ceva producător de bani, altfel rămânând doar cu Hellboy/BPRD care nu-i deosebit de profitabil, fiind mai mult un proiect de autor. Image nu sunt în vreun pericol să se întindă mai mult decât le permite plapuma pur și simplu prin felul în care funcționează, dar dacă nu au un flux constant de hituri și benzi preluate de Hollywood riscă în câțiva ani să ajungă pe unde erau în 2008. Iar dacă devin îndrăzneți și eșuează, poate chiar mai rău. Boom! încă sunt purtați aproape exclusiv de Adventure Time.

IDW în schimb are numeroase surse de venit, țintind către diferite demografice și către diferite tipuri de fani ai benzii desenate, construindu-și succesul și creșterea constantă din ultimii ani nu pe câteva benzi-vedetă, ci pe flexibilitate și pe o ofertă variată asigurată cu destul de mult profesionalism.