Primul volum din Resident Alien a fost o surpriză neașteptat de plăcută. Primită cu muțenie de presa de specialitate nord-americană, ignorată la nominalizările premiilor industriei, nereverberând în fani și venind din partea unor autori care la momentul de față ori nu-mi spuneau multe ori nu știam să mă fi impresionat foarte tare în trecut. Peter Hogan a lucrat cu Leah Moore (da, fiica lui Alan Moore) la câteva benzi distractive însă departe de a fi revelatorii, iar despre Parkhouse am aflat de abia după ce am citit volumul că este un veteran al benzii britanice patronate de Dez Skinn (cam tot ce era bandă mainstream în Marea Britanie și nu era 2000AD, chiar dacă evident că fost umblat și pe acolo). Exista riscul ca intrând în a doua colecție ca așteptările multe crescute să îmi fie înșelate, dar Resident Alien – The Suicide Blonde a fost una dintre cele mai satisfăcătoare benzi citite tot anul.
Continuă povestea extraterestrului naufragiat pe Pământ în orașul american Patience, care de plictiseală, folosindu-se de capacitățile sale supranaturale, ajunge să impersoneze medicul și consultantul criminalist al micii comunități de munte, iar influențat de thrillerele care îl pasionează să rezolve diferite crime ajutat de o asistenta medicală nativ-americană.
În acest volum personajul principal dă peste sinuciderea/omuciderea unei studente venită din Seattle în care pare a fi implicat primarul orașului, iar încercând să deslușească evenimentele care au dus la moartea tinerei ajunge să lase urme ale adevăratei sale naturi. Însă felul cum decurg investigațiile este în deplin contrast cu filmele și cărțile care umplu timpul liber al lui Harry Vanderspeigle, cât și cu estetica sugerată de coperte.
Banda este lipsită de violență și chiar de mistere deosebit de încurcate, oferind o moarte care se dovedește a fi ceea ce pare în primă fază și este considerată altceva doar prin intervenția protagonistului, funcționari importanți care nu sunt malefici, ci doar oarecum libidinoși, polițiști care nu sunt corupți, pur și simplu siderați. Ia provincialismul decorului și îl țese în fibra narativă într-un fel de-a dreptul pitoresc, în special pentru un moment când toate thrillerele și poveștile noir sau criminaliste din banda desenată trebuie să dubleze drept povești de acțiune în detrimentul misterului sau a caracterizării. Până și miticii ”oameni în negru”, acei agenți speciali care investighează și mușamalizează interacțiunile cu extratereștrii, nu sunt entitățile hipercompetente din alte opere, ci niște angajați care își fac treaba cu oarece interes, care trebuie să se încadreze în buget și sunt în rivalitate cu alte departamente.
Această lipsă de acțiune înalt octanică injectatoare de adrenalină este și consecința unui volum tranzițional, care așează toate cărțile de joc într-un castel încheindu-se când acesta începe să clatine, care nu rezolvă decât povestea principală și aceea fiind mai mult o rezolvare poate emoțională. Lasă de înțeles că istoria niciunui personaj nu a început odată cu prezentarea sa în bandă și nici nu se încheie cu ea. Dar toată această devenire și aranjare a elementelor narative pe lângă faptul că este ea însăși plăcută, lasă loc conturării personajelor ce de abia au fost schițate în volumul anterior. Ignorând sau slăbind termenii genului, refuzând să ofere o rezolvare tranșantă, inspiră o autenticitate rară într-un fel de poveste invadată de manierisme și clișee.
Iar Parkhouse are mare parte din merit pentru asta, menținând cu grijă relațiile topologice ale personajelor în scene, dându-le un limbaj corporal expresiv, făcându-le să gesticuleze, să se joace cu obiecte personale în timpul dialogului și ținând o mimică potrivită. La fel ca în volumul anterior se ocupă de toate sarcinile artistice de la creionaj la letraj ceea ce oferă paginilor un design foarte eficient, cu toate elementele la locul lor, lucrând în concert pentru a susține tonul și a face lectura cât mai lejeră cu putință.
Ar putea să fie insuficient de originală în concept sau spectaculoase în realizare, însă tocmai moderarea ei, calmul execuției mi se pare că îi permite să își lase povestea să se destindă, să se spună în voie și să impresioneze printr-o subtilă competență.
Banda poate fi comandată de aici.
Leave a Reply