Ce-mi place – filme

Mă gândesc că uneori, din interacțiunile cu mine online și că din impresiile din textele mele poate să vină cu naturalețe întrebarea: ”Da’ omului ăstuia îi place ceva?”. Da. Îmi plac chestii și acum le înșirăm. Cum nu mă consider cinefil, scopul e doar de a-mi împărtăși gusturile. Avertismentul este că sunt impresii destul de neexaminate și că nu au absolut nicio altă pretenție decât de a-mi face cunoscute simpatiile și sensibilitățile.

Îmi place Brian De Palma. Și în special De Palma când e Hitchcockian, cu diferite grade de succes și mereu cu o doză de ridicol. În Obsession, în Dressed to Kill, în Raising Cain. E atât de manieristic și fixist în teme că-mi e deosebit de savuros.

Îmi place Wes Anderson. Încercam să-i explic Luciei de ce și îi descriam filmele ca pe niște păpuși de porțelan perfecte în artificialitate lor, care prind câte o neașteptată suflare de viața. Chestie care mie mi se pare sublimă, iar ei, for whatever reason, creepy.

Îmi place John Boorman. Alea serioase. Adică, Zardoz are cel mai perfect mindfuck de început cu The Gun Is Good and shit, dar restul filmului e impenetrabil și plicticos și stupid. În schimb Point Blank, Deliverance, The General, Beyond Rangoon au forță și miez și rămân incredibil de imagistice. Walker mergând pe hol în Point Blank este încarnarea hotărârii arsă pe celuloid.

Îmi place Paul Thomas Anderson. Cred că-i singurul regizor american care e obsedat de credință și religie și sens în filmele sale și transmite asta cu întregul fior existențial cerut. E fantastic ce reușește să scoată din actori. Și pe lângă toate astea, îmi plac ca experiență. Ca înșiruire de imagini și sunet. Și de abia aștept Inherent Vice.

Nicolas Roeg mă fascinează puțin, cu toate că nu știu dacă în afară de Insignificance, Bad Timing și Don’t look now chiar îmi place vreun film de-al său. Primul sfert din Performance este superb după care n-am habar la ce boala mă uit, The Man Who Fell to Earth este undeva pe acolo, dar un pic mai amestecat, The Witches m-o speriat amarnic când eram mic. Dar ce face din montaj este un lucru foarte frumos și chiar și eșecurile simt că vreau să i le văd.

Îmi place Ken Russell. Discursul lui Dorothy Tutin în timp ce spală și taie legume și se dizolvă într-un potop heteroclit de furie și hotărâre și nesiguranță și disperare cred că-i una dintre scenele mele preferate. Una dintre scenele mele preferate e și Simofonia lui Dante din Lisztomania…dar pentru cu totul alte motive.

Aș zice că-mi place Thomas Alfredson, dar am văzut doar Tinker Taylor Soldier Spy și Let The Right One In așa că mă voi rezuma la a spune că-mi plac filmele astea două. Mai ales că în afara unei lentori și a unei emfaze pe spațiu nu au chiar atât de multe lucruri în comun, iar nici astea două nu-s deosebit de distinctive, în special odată ce am ieșit din cinematograful american.

Îmi place Park Chan-wook. Sunt atât de pline de stil, de situații bombastice și melodramatice filmele sale încât ceea ce e uimitor este cât de multă umanitate și simțire și emoție poate scoate de acolo. Cel mai mult îmi aduc aminte de romane din a doua jumătate a secolului XIX sau de filme din era de aur a Hollywoodului, când retroactiv se pot intui vlăstarii genului și clișeele și codificările, dar care apar cu autenticitate și prospețime în acele opere. Pentru că erau autentice și proaspete și tocmai de aceea au fost preluate până la generalizare.

Și remarc că pe cât de social-justice warrior pot să o ard uneori nu doar că nu-mi plac atât de mulți regizori de gen feminin, chiar îmi plac o grămadă de regizori care-și tratează pur și simplu atroce personajele feminine. Pentru asta din urmă nu am scuză. Pentru prima…e și vina industriei că-i greu să zic că îmi plac regizori care au reuşit să aibă doar două sau trei filme în filmografie. Dar mi-au plăcut mult de tot American Psycho și I Shot Andy Warhol, cu toate că celelalte două filme ale lui Mary Harron nu m-au atins foarte tare. Mi s-a părut interesant cum Debra Granik recontextualizează structura noirului în Winter’s Bone și reușește totuși să vorbească despre familie și sărăcie într-un fel deosebit de verosimil. Mi-a plăcut We Need to Talk About Kevin și…da, aici e vina mea că trebuie să văd mai multe filme de Lynne Ramsay. Mi-a plăcut mult de tot Titus, că Shakespear și că actori mișto și că costume faine, dar celelalte de Julie Taymor nu chiar atât de mult. Nu mă omor după Sofia Coppola, nici dupa Kathryn Bigelow și-s complet ignorant de ce-i în afara sferei anglofone.