Image – Istoric

Image, potrivit numelui, este o editură care care lucrează în impresii și estetici, mult mai mult decât în substanță și realități. Mai mult decât orice altceva vând, scuzați previzibilitatea afirmației, o imagine. S-ar putea spune că acesta este cazul oricărei edituri, case de producție, studio de film, orice firmă sub care se strâng minți creative anunțând un proiect artistic. Și nu numai. Însă în cazul lui Image claritatea cu care se oferă un mesaj și distanța până fapte se cască surprinzător de mult.

Scurt Istoric

Încă de la început Image s-a anunțat ca un paragon al identității creative împotriva ordinii corporatiste. A fost înființată în 1992 de șapte tineri artiști de la Marvel deosebit de populari, Todd McFarlane, Jim Lee, Rob Liefeld, Marc Silvestri, Erik Larsen, Jim Valentino și Whillace Portacio, cu scenaristul Chris Claremont pierzându-se pe undeva pe drum. Aceștia și-au făcut cunoscute de ceva mai multă vreme problemele cu cadrul editorial în care operau, unii dintre ei sugerând în interviuri că își păstrează cele mai vrednice eforturi pentru material pe care să-l dețină. În spiritul misiunii cu care a fost înființată, editura lasă autorii să păstreze drepturile asupra ceea ce creează și își păstrează interferențele cu procesul creativ la un minim. Pentru a menține această independență, sugerând sechele de la Marvel, șase (Portacio, deși fondator, nu a vrut să fie partener legal la înființarea companiei) dintre fondatori au fondat câte o mică marcă proprie în cadrul lui Image, fiecare cu studioul și linia sa de benzi desenate. Cu toate acestea, în ciuda promisiunilor, mai mult decât să explodeze în noi direcții creative cei șapte au pornit mai degrabă reciclând vizual și chiar narativ ceea ce făceau deja la fosta companie în colaborare cu diferiți scenariști și editori. Cred că de fapt cea mai mare inovația produsă de Image în acea perioadă a fost uzul extensiv de culori separate digital și hârtie de o mai bună calitate, prezentându-se mai bine decât concurența pur și simplu din punct de vedere tipografic.

Jim Lee produce WildC.A.T.S. o bandă despre o gașcă de hibrizi terani-extratereștri îmbibați cu superputeri și militarizați în slujba unui război intergalactic purtat doar pe Pământ de dragul convenienței. Rob Liefeld încearcă să ofere lumii Youngblood în care o trupă paramilitară de soldăței superputernici fac răutăți în slujba guvernului. Marc Silvestri produce Cyberforce, o bandă despre o grupare de mutanți care luptă împotriva unei corporații pusă pe netrebnicii. Portacio se lansează cu Wetworks concepând o formație militărească ai cărei membri capătă superputeri la contactul cu un agent simbiotic auriu. În toate benzile astea răsună ecouri puternice din munca lor la franciza X-Men și mai exact, contribuțiile artiștilor în cauză. Neavând istoria de zeci de ani peste care să clădească și ghidajul unor scenariști ca Louise Simonson, Fabian Nicieza, Larry Hamma sau Claremont care să ofere caracterizări simpatice și tematici rezonante, ceea ce rămâne sunt o mână de clișee specifice vremurilor și chestii care au fost interesante doar când era Frank Miller obsedat de ele. Militarizarea supereroului, ciborgi, femei puternice, sexi și dominatoare, arte marțiale japoneze, afectări de noir și ceva corporații malefice.

Larsen, McFarlane și Valentino nu au fost neapărat mai originali și mai distanțați de zeitgeist cu Savage Dragon, Spawn și Shadowhawk, dar ceea ce au produs nu trezea chiar atât de puternice ecouri către benzile care i-au făcut celebri. Cu toate că părți din designul lui Spawn amintesc de Spider-Man iar casca lui Shadowhawk seamănă izbitor de mult cu masca lui Wolverine. Savage Dragonul lui Larsen nu a fost niciodată atât de ”grim and gritty” ca restul benzilor fondatorilor și pare să aibă o pasiune autentică pentru banda de acțiune și pentru tot ridicolul benzii cu supereroi, iar asta cu ceva ani buni înainte ca această neseriozitate bombastică să fie revendicată mai mult sau mai puțin ironic. Shadowhawk nu a fost niciodată atât de slab și gratuit pe cât puteau fi unele dintre celelalte benzi ale perioadei, dar faptul că era uneori cititbil ar fi singurul lucru care l-ar distinge. Însă Valentino, fiind și cel mai în vârstă dintre cei șapte, va influența pozitiv destinul companiei în alte feluri. McFarlane a avut buna inspirație să verse în banda sa câte ceva din toate trendurile (pop)culturale nouăzeciste. Un pic de ciberpunk, un pic de satanism via black metal, un pic de mascaradă scârbavnică via Insane Clown Posse, nițel fantasy mai întunecat, chiar și un pic de neo-noir. Și a fost printre primii care și-a transformat studioul în ceva ce-ar semăna cu, după cum se zvonește că ar fi spus John Byrne, ”Marvel într-una dintre cele mai urâte zile ale sale„ .

Din punct de vedere al comportamentului în afaceri afirmația ar putea fi considerată puțin hiperbolică fiindcă Image a oferit încă de timpuriu spațiu și altor persoane în afara fondatorilor pentru publicarea de bandă desenată independentă deținută de autor. Se remarcă debutul unor titluri ca The Maxx, Astro City și preluarea unor succese independente ca Bone sau A Distant Soil. De obicei în cadrul unui studio deținut de partener, dar într-o categorie separată, cum este Homage Comics. Acest lucru nu este nici de departe o inovație, dar a fost binevenit căci în anii `90 multe dintre primele edituri independente dedicate benzii de gen ca First, Epic [footnote]Chiar dacă este deținut de Marvel, ceea ce mai pune uneori legal bețe în roatele creatorilor, este o firmă importantă[/footnote] sau Comico își încheiau sau limitau semnificativ activitatea, iar altele ca Dark Horse de abia aveau să înceapă să devină ceea ce sunt acum. Pe de altă parte, o practică în cadrul majorității studiourilor, excepție făcând cele ale lui Larsen și Valentino, a fost crearea unui titlu de către fondator și apoi angajarea de scenariști și artiști să îl dezvolte, neavând drepturi de co-autori. Ceea ce nu ar fi o problemă atât de mare dacă retorica ce a lansat editura nu ar contrazice atât de mult acțiunile și dacă ceea ce ar crea nu ar fi fost atât de asemănător cu ceea ce făceau deja la Marvel.

Todd McFarlane și-a făcut cel mai mult rău prin încălcarea principiilor după care a fost fondată editura prin astfel de practici. În ciuda faptului că a pornit cu o estetică foarte distinctivă și o intrigă decentă, McFarlane nu a știut cum să dezvolte povestea și să-și crească universul, iar în ideea asta a adus pentru câteva numere patru dintre cei mai populari autori ai vremii să cârmuiască banda. Cel mai interesant număr, și mai meta, a fost cel al lui Dave Sim care este mai mult un soi de eseu despre creația artistică pentru salariu și cea deținută de artist. Însă aportul cel mai mare l-a avut Neil Gaiman concepându-l pe Cogliostro pe Angela și pe un Spawn medieval, efectiv oferind un ghidaj și traseu titlului, adâncindu-i dilemele morale și definindu-i conflictele. Cogliostro a avut un rol semnificativ în filmul artistic din 1997, iar Angela în miniseriile de pe HBO cam din aceeași perioadă. Pentru o perioadă de timp toate lucrurile au fost în ordine, Gaiman fiind recunoscut drept co-autor și compensat financiar în concordanță, până când McFarlane a decis că el este unicul autor și deținător al personajelor, Gaiman doar lucrând pentru el. Așa cum McFarlane lucra pe vremuri pentru Marvel. În 2003 tribunalul a decis că într-adevăr Gaiman deține jumătate din personaj. Recent l-a achiziționat pe tot în urma unor tranzacții private și l-a oferit lui Marvel să se joace Bendis cu el prin Guardians of the Galaxy, probabil mai mult pentru a-l atace pe McFarlane.

Dar aceasta nu este nici pe departe singurul scandal în care editura să fi fost prinsă. Rob Liefeld a fost suspectat de colegii săi că se folosea de resursele și contactele căpătate prin parteneriatul cu Image pentru a face concurență neloială cu propria sa editură Maximum Press. În urma acestor suspiciuni Marc Silvestri și al său Top Cow au părăsit temporar Image pentru a nu pierde artiști, iar Liefeld s-a separat de bună voie de compania pe care a pornit-o.

Chiar dacă numerele noi din Spawn, The Darkness și Witchblade[footnote]Create de Marc Silvestri și David Wohl, dar realizate de o sumedenie de oameni[/footnote] sau Gen13[footnote]Creați de Jim Lee și Brandon Choi, dar cu benzi care au ajuns să fie realizate de J. Scott Campbell, Tom Rayne, John Arcudi sau Gary Frank.[/footnote] dominau vânzările atunci când se hotărau să apară, prezența lor pe rafturi era totuși un eveniment din cauza întârzierilor suferite din varii motive. Acest lucru, corelat cu tensiunile interioare și spargerea bulei speculative [footnote]La care Image în sine nu a contribuit deosebit de mult, dar la care artiștii parteneri au măsura lor de responsabilitate de când lucrau la Marvel. Dar nu o responsabilitate mai mare decât a editorilor și a jurnaliștilor de la Wizard Comics care încurajau colecționarea din considerente financiare a unor benzi desenate lipsite de valoare[/footnote] a făcut ca Image să nu fie deosebit de rentabilă strict ca editură de bandă desenată, cât ca fabrică de proprietăți intelectuale valorificate prin jucării [footnote]McFarlane și-a deschis propria companie care a impactat masiv lumea figurinelor cu modelele sale foarte detaliate și complexe.[/footnote], filme, seriale, tentative abortive de jocuri video și diferite soiuri de accesorii sau articole vestimentare.

În condițiile acestea poziția pe piață a fost menținută artificial prin lansarea de miniserii auxiliare titlurilor populare, uneori relansarea de volume și numere speciale. Care este o bună bucată din strategia de piață actuală a lui DC și Marvel. Însă fără baza de cititori istorică și, sincer, fără benzi de calitate care să o creeze, Image nu avea ce altceva să facă în afară de a decădea. Mai mult de atât, chiar și fondatorii rămași făceau dovadă de un interes din ce în ce mai restrâns pentru latura editorială. În 1996 Marvel a angajat studiourile WildStorm și Extreme Comics pentru a produce benzile din franciza Avengers. Jim Lee reușește la începutul lui 1999 să vândă WildStorm lui DC Comics. Aceasta a fost o lovitură destul de puternică aplicată lui Image clasic, lipsind-o de studioul cu cel mai mare volum de titluri și care chiar începea să devină destul de integru artistic. Cumpărând WildStorm, DC a cumpărat și linia America’s Best Comics a lui Alan Moore aducându-l din nou în contact cu o companie și un corp editorial de care s-a dezis de mai bine de un deceniu.

Între timp Jim Valentino preia rolul de editor șef al companiei și pune bazele lui Image modern. Pentru a nu exista conflicte de interese sistează pe moment activitatea lui Shadowline, care oricum se distanțase de stilul de bandă desenată asociat cu Image, publicâd chiar și benzi desenate autobiografice. Înmulțește numărul de benzi publicate de autori complet independenți de parteneri, grupați în ceea ce se numește Image Central, contra unei sume administrative. Curtează sau deschide ușa unor creatori ca Brian Michael Bendis, David Mack, Robert Kirkman, Mark Millar, Paul Grist, frații Luna și câțiva alții. Traseul este setat, iar fie că vorbim despre Erik Larsen sau despre Eric Stephenson ca editori șefi abordarea este similară. De fapt unele dintre cele mai bine primite titluri de la Image, ca Morning Glories, chiar și după ce s-a retras din cea mai înaltă funcție a companiei tot de la nou înviatul Shadowline vin.

Iar cu toate că în campaniile publicitare, interviuri, conferințe de presă și tot ce-i între este scoasă în față ideea independenței artistice, a drepturilor autorilor, a nestăvilirii creativității, a inovației, a imaginației este un pic de poză în atitudinea asta. Făcând abstracție de cele câteva titluri din Minotaur Press benzile publicate de Top Cow sunt francizate ca oricare bandă de la Marvel sau DC. Spawn este rareori ilustrat de McFarlane și uneori nici măcar scris de el, iar Haunt a avut același traseu. Când mulțumită succesului financiar avut de The Walking Dead Robert Kirkman a fost făcut partener Image și i s-a oferit un studio propriu acesta a oferit într-adevăr un spațiu pentru benzi ca Witch Doctor sau Dead Body Road, însă pe lângă ele există și Thief of Thievs sau diferite derivate de Invincible care rămân proprietățile lui Kirkman în ciuda faptului că benzile sunt lucrate de altcineva. Chiar și în Image Central poate fi văzut un astfel de comportament, ca în cazul fostelor titluri de la Extreme Press, deținute de Rob Liefeld, ca Prophet sau Glory. Chiar dacă într-adevăr unele dintre acele benzi au fost printre cele mai interesante producții de gen care s-au făcut văzute în ultimii ani, asta nu schimbă faptul că nu sunt deținute de autori. Luând aceste lucruri în considerare nu putem vedea practicile lui Image ca fiind cu mult diferite de cele ale altor edituri independente ca Boom!, Dark Horse, Dynamite sau IDW și chiar mai puțin în slujba autorului ca în cazul unor edituri ca Oni, MonkeyBrain sau Top Shelf.