Înainte de toate să lămurim ce este un Watchmen. Un Watchmen este un Don Quijote sau Dead Man sau Rear Window sau Princess Bride sau The Prisoners sau o mulțime de alte opere realizate înainte și după banda desenată a lui Moore și Gibbons. Un Watchmen este o operă de ficțiune dintr-un anumit gen care participă la un dialog intertextual cu întreg genul, având ambiția de a-l deconstrui secerându-i premisele fundamentele și scoțându-i la iveală contradicțiile interne. Face treaba asta plasând acțiunea într-un spațiu mai autentic decât majoritatea operelor atacate, având un conflict care îl reflectă pe cel clasic, însă tinde să fie rezolvat într-o manieră care scoate în evidență problemele acelui tip de poveste. Un Watchmen este un tip de operă care aduce constant în discuție problema ficțiunii, a unei realități iluzorii creată de personaje prin narațiunile care li se spun și pe care și le spun. Tinde să facă asta nu doar prin dialoguri, diegeză, conflict, tematici, ci chiar luând anumite decizii formale, care altfel ar ține doar de realizarea tehnică, să dubleze drept metafore sau să sugereze într-un fel acea deconstrucție, contrastând verosimilitudinea lumii cu artificiul genului. Iar din aceste puncte de vedere Frozen este un adevărat Watchmen al filmelor Disney.
Chipurile adaptat după Crăiasa Zăpezilor, doar că nu, Frozen urmărește destinul a două surori născute în familia domnitoare a regatului Arrendelle ce își pierd părinții într-un tragic și destul de comic prezentat accident nautic. Pierderea părinților poate nu ar însemna atât de mult pentru două persoane născute în privilegiu și putere, însă odată cu trupurile lor în mare, rămâne înghețat și un secret. Elsa, fiica cea mare și moștenitoarea tronului, poate chema chema zăpada și crivățul, dar nu le și poate stăpâni pe deplin, aproape ucigându-și sora în copilărie. Astfel, Elsa trebuie să poarte în sine potențialul distructiv, lipsită de ghidajul părintesc știind doar să-l tăinuiască, reușind să se izoleze nu doar de sentimentele ei, nu doar de Anna, dar de întregul regat.
Până acum povestea este destul de tipică, cu toate că ar fi câteva aspecte care ar diferenția-o de majoritatea filmelor de la Diseny din linia de ”adaptări” după basme. Unul ar fi existența a doi protagoniști care-s de fapt protagoniste și după cum vom vedea sunt destul de active. Apoi, prezența mamei. Mamele nu prea apar în filmele de la Disney, fiind date la o parte în afara poveștii favorizând o exacerbată figură paternă. Într-adevăr, și aici este mai mult o figură în fundal iar în cele două scene când încă nu și-a pogorât Disney furia asupra lor, tatăl pare mai prezent, dar departe de a avea un rol comparabil cu cel al lui Mufasa, Triton, tatăl lui Belle, tatăl Cenușăresei sau Gepetto. Apoi, cel mai interesant este că ceea ce deranjează starea naturală a lucrurilor nu este malițiozitate, mai ales nu malițiozitatea unei femei, ci hazardul. Lucrurile nefaste nu se întâmplă mereu fiindcă tipe ciudat coafate vor să-și atribuie putere nemeritată, ci, uneori, pur și simplu se întâmplă.
Dar deconstrucția începe de abia cu ziua încoronării Elsei, când ușile palatului se deschid, iar cele două tinere fac cunoștință cu lumea din afara zidurilor între care au crescut. Aici nu găsim unul dintre acele castele mitice, rupte de lume, plasate în izolare, a cărui prosperitate nu este concentrată opulent în jurul clasei nobiliare, ba parcă există tocmai mulțumită ei, ci un burg populat de oameni, care depinde de o industrie locală și de negoțul cu alte asemenea regate, mai mici sau mari. Oamenii nu celebrează cu bucurie atât reafirmarea ordinii totalitare ce-i subjugă, cât faptul că-și văd în sfârșit conducătoarea care de câțiva ani buni stă închisă în palat. Încoronarea fiicei mari nu este doar un prilejul unei noi trasări a ordinii sociale clasiste, dar și un eveniment politic la care se strâng reprezentanți, poate unii mai reprezentativi decât alții, ai diferitelor orașe apropiate. Unii vin din obligație socială, alții pentru a menține diferite tratative ori chiar pentru a cuceri o mână de moștenitoare la tron. Desigur, realismul nu-i chiar realism, intrigile politice nu-s deosebit de complexe, aspectul social aproape lipsește și nu cred că va putea fi confundat prea curând cu Il Gatoppardo sau ceva, dar diferența este, cred eu, imediat sesizabilă. Oricum, are mult mai multă nuanță decât a doua trilogie Star Wars și asta fără a abunda în jargon politic, economic și militar ori a-și pierde farmecul.
Odată cu venirea invitaților la ceremonia de încoronare Anna se întâlnește cu Prințul Hans al Insulelor din Sud. Între cei doi se stabilește repede o relație de dragoste la prima vedere. De fapt, mai mult decât stabilit această legătură se construiește artificial prin simplă voință de îndrăgostire de-a lungul unei lungi secvențe muzicale în care cei doi își completează replicile în moduri neașteptate. ”We finish each other’s … Sandwiches”, sugerând că această dragoste la primă vederea nu este de fapt o potrivire chiar atât de naturală. Filmul propune premizele clasice, ciobind suficient în mit încât să-l poată crăpa cu sârguință în cele ce va urma. Pentru că asta merită visele și fanteziile fetelor de pretutindeni: să fie pulverizate în neant de ciocanul translucid al Hollywoodului. Fantezii pe care tot Hollywoodul le-a creat. El te face, el te distruge!
Înainte să continuăm trebuie să fac o paranteză să numesc ceva ce mai au în comun unele Watchmanuri. Au un Rorschach. Rorschach este un personaj sau secvență sau poate chiar tema centrală a poveștii prin care se propune o teză tratată cu ironie de text, dar care pentru destui fani s-ar putea să fie mult prea subtilă, astfel încât o preiau cu seriozitate. Pe bune, sunteți creepy!
Și următoarele scene sunt probabil cheia de boltă a întregului film. La recepția de după încoronare, Hans și Anna o anunță pe Elsa de iubirea subit ivită între ei și de planurile lor de căsătorie, veste care, de înțeles, o neliniștește pe Elsa într-o asemenea măsură încât ajunge să-și dezlănțuie puterile, aproape rănindu-și supușii. Cum ar face orice om normal. Dezvăluindu-și natura și fiind numită monstru de către popor, fuge în munți unde clădește un castel de gheață, își schimbă garderoba în ceva mult mai puțin comod, dar mai dezvăluitor, încheind secvența cu un cântec care este Rorschachul filmului de față. În Let it Go Elsa cântă despre cum s-a săturat să asculte de sfaturile de reprimare date de tatăl său la începutul filmului și despre cum este dispusă să-și abandoneze întreaga viață căutând să se împlinească ca persoană independent de dorințele celorlalți din viața ei.
Numeroși fani s-au agățat de textul cântecului, în special de mesajul său egoist, pierzând din vedere ceea ce comunică cu adevărat. Au reușit cumva să treacă cu vederea peste faptul că asmenea anunțuri
”It’s time to see what I can do
To test the limits and break through
No right, no wrong, no rules for me,
I’m free!”
sunt ignorate. Că deși se consideră oprimată de societate[footnote]Mă rog, mai oprimată decât ar fi o femeie într-o cultură medievală[/footnote], inhibițiile sale apar mai mult dintr-o traumă nedepășită. Că în ciuda convingerii sale că se poate rupe de lumea înconjurătoare, se dovedește a nu fi nici pe departe atât de izolată cum credea și că două grupuri de indivizi sunt în stare să ajungă la ea și să îi străbată apărările. Sau credința că despletindu-și părul și încălțând o pereche de tocuri va căpăta control asupra puterilor și implicit vieții sale, cu toate că a dezlănțuit ditamai era glacială pe care nu o poate opri. Multe dintre lucrurile astea nu sunt evidente la momentul respectiv, dar ar trebui să pună în cu totul altă lumină tot cântecul odată ce sunt realizate rând pe rând. Chiar scena, prin felul în care este executată anunță că ceva nu-i în regulă. Acum, despre muzică nu știu nici cât știu despre desen, dar refrenul ăla nu-mi sună deloc omenește. Mi se pare răgușit și tremurat și lipsit de forță. Chiar dacă Idina Menzel n-ar fi în stare să interpreteze cum trebuie melodia[footnote]Dar poate. Uite aici o chestie din Wicked cu tematică similară. Și-i live.[/footnote] mă îndoiesc că uber controlfreacii de la Disney ar fi lăsat așa ceva în libertate dacă nu asta ar fi fost intenția.
Cântecul nu celebrează independența și capacitatea de auto-determinare a tinerelor femei. Avertizează că simpla declarare a controlului asupra propriei persoane, identități și sexualități nu este același lucru cu căpătarea ei. Cu atât mai mult cu cât dacă ești stăpân pe tine, de ce ai vrea să strigi în gura mare despre asta. Acest imn al propriei puteri, ca multe altele din filmele de gen, este doar o ficțiune venită din post-feminismul ce-a înțeles prost teoria celui de-al treilea val. Fugind, Elsa nu face decât să înrăutățească lucrurile pentru toată lumea, nu doar din cauza norului de gheață și vânt furios lăsat deasupra mării. Și se va descoperi cu adevărat pe sine de abia când se va întoarce acasă, iar asta tocmai prin sprijinul celor care o iubesc și respectă, care au nevoie de ea și de care are nevoie.
Traseul surorii sale este și el unul către maturizare. Unul în care exuberanța juvenilă o face să ia decizii greșite și este forțată să concesioneze că ceea ce simte și crede nu-i mereu corect și că nu o va purta pe calea optimă în viață. Însă este realizat într-un fel mult mai domesticit și mai puțin ambițios decât cel al Elsei. Prințesa pornește pe muntele înzăpezit pentru a-și aduce sora înapoi lăsându-și noul logodnic la conducerea cetății, lucru de care tânărul se ocupă admirabil.
În călătoria ei ia anumite decizii nu foarte bine cântărite, genul de probleme logistice care nu prea se pun în filmele de la Disney, cum ar fi că nu s-a îmbrăcat corespunzător, și solicită ajutorul lui Kristoff și a renului său, Sven. Cei doi vorbesc, trec de la antipatie la simpatie, încredere și într-un final chiar către afecțiune, cu toate că împărtășită doar spre final. Kristoff învață să aibă încredere în alți oameni și îi scoate Annei în evidență faptul că dragostea la prima vedere e un mit. Și el are un traseu care-l poartă de la individualism către social. Problema este că deși atacă latura asta a poveștii diferite precepte fundamentale multor povești de la Disney, și nu numai, o face cu o blândețe care poate face criticile să sune impotente după turul de forță ce a fost Let It Go. Chiar și așa, mi se pare destul de curajos din partea unui asemenea film să facă astfel de afirmații.
Însă de aici Olaff este interesant. El este un om de zăpadă animat de magia Elsei și este una dintre puținele amintiri plăcute ce leagă cele două surori. Dar mai mult de atât, Olaff este o contradicție, fiind un om de zăpadă care iubește căldura. Astfel, Olaff devine o metaforă pentru întreg genul care capitalizează pe dorințele și aspirațiile unor persoane tinere convinse de maturitatea lor și de faptul că sunt pregătite să înfrunte o lume care de fapt i-ar decima. Personajul, deși mascota amuzantă obligatorie în astfel de filme de la racul lui Ariel, este o entitate care capătă mult mai multă sofisticare plasat în fibra narativă. De asemenea, în momentul său muzical când își imaginează venirea verii se face o glumă similară celor din cântecul Annei și a lui Hans, când încheie ”But put me in summer and I’ll be a ”. altfel decât cu ”puddle”. Publicul o privește pe Ana așa cum Anna și Kristoff văd naivitatea fanteziei sale, dar nu îi distrug visul lăsându-l să crească și să afle singur realitatea. Olaff este aproape sinecdoctic animației.
În cele ce urmează filmul nu face decât să confirme suspiciunile trezite până atunci. Anna și Kristoff ajung la Elsa, însă această se dovedește a fi la fel de speriată și lipsită de control ca atunci când a fugit, reușind doar să înghețe inima surorii sale, ca apoi să fie capturată de un Hans ce a pornit și el în încercarea de a opri iarna furioasă. Anna-i pe moarte, capabilă să fie salvată doar de dragostea adevărată și după o fugă antrenată spre oraș în care Kristoff a încercat să o ducă în brațele lui Hans, când tânăra se află singură cu el și la mila lui, prințul se dovedește a fi un șarlatan care a sedus-o doar pentru statutul ei și care acum are de gând să preia puterea, profitând de circumstanțe. Aflăm deci că lucrurile nefaste se pot întâmpla și pentru că bărbați prost coafați vor să-și atribuie nemeritat putere. Tan tan tan.
Încă un element care mai apare în watchmenuri ar fi momentul ”I’ve done it thirty-five minutes ago.” Acel moment care recontextualizează întreaga poveste și arată că tot chinul protagoniștilor a fost fără rost și că eforturile lor au fost canalizate în direcții greșite. În cazul lui Frozen acesta ar putea fi confesiunea mârșăviei lui Hans, dar mai degrabă cred că e decizia Annei de nu-l săruta pe Kristoff în ultimele ei momente de viață și salvându-se prin atingerea dragostei aievea, ci a-și feri sora de sabia lui Hans. Ceea ce rezolvă întreaga situație fiindcă aparent și iubirea familială este la fel de demnă și importantă ca cea romantică. Mulțumim Domnului pentru polisemie. După care totul se termină mult prea siropos de bine, că film Disney și n-ai ce face. Poate e mai bine așa.
Nu atât succesiunea de întâmplări este interesantă, cât faptul că au loc într-un film Disney și mai mult de atât într-unul care nu semnalează în niciun fel că ar fi înzestrat cu un etos necanonic. Who Framed Roger Rabbit și Enchanted își permiteau să se joace cu convențiile genurilor din care făceau parte din cauza îmbinării animației cu filmul artistic, semnalând calitatea metaficțională într-o formă mult mai directă, mai evidentă, iar în consecință mult mai lipsită de colți. Frozen în schimb este oferit ca un film Disney cu prințese, inspirat de un basm clasic, animat, chiar dacă 3D, în stilul Disney pe care îl recunoaștem. Iar modul cum își comentează natura este unul structural, intrinsec substanței poveștii și nu prin poante sau alte artificii vârâte peste ceva deja existent. Călătoria personajelor nu le aduce statut sau putere, nu-i scapă din ghearele unor abuzivi falși părinți, nici măcar nu le aduce dragostea fără de sfârșit, ci îi lasă mai mult sau mai puțin de unde au plecat. Răniți, istoviți, dar mai buni. Frozen nu-i o încercare de a stăvili criticile prin ironie ieftină. E o încercare de a clădit o cale mai bună, începând prin a izbi în cea veche. Și este de abia prima lovitură.
Leave a Reply