J. H. Williams III a câștigat acum ceva vreme foarte multă popularitate, printre altele, folosind niște designuri de pagină neconvenționale. Foarte multe pagini întinse care incorporează un motiv central acțiunii, folosirea elementelor diegetice drept borduri de panouri, chenare neregulate, un pic de abordare diagramatică și tot felul de combinații ale acestor procedee. Rezultatul este unul fără îndoială spectaculos, cu toate că uneori un pic kitschos, însă niciodată nu m-a impresionat ca mijloc narativ. Îmi pare că risipește mult spațiu de pagină, strică imersiunea pentru că lectura nu se face în ritmul natural cu care a fost obișnuit creierul cititorului să absoarbă informația.
Problema cea mai mare apare când artiști care nu sunt nici pe departe la fel de isteți și talentați ca Williams încearcă abordări similare. Însă, Mike Del Mundo nu este unul dintre ei și în primul număr al celui mai recent volum din Elektra reușește un efect estetic similar cu cel căutat de Williams, însă fără pierderile narative.
Un defect al paginilor lui Williams este că acțiunea prezentată înclină spre a fi mimetică, dar este prezentată într-un fel mai degrabă evocativ. Cititorul asistă la o secvență de acțiuni așa cum are ea loc în timp continuu și liniar, dar felul cum secvența este pusă pe pagină face artificiul prezentării să devină evident. Timp semnificativ se pierde descifrând și încercând să se construiască o scenă coerentă din ceva care este în primul rând o formă grafică atent compusă și abia apoi o unitate narativă. Peste astfel de pagini te plimbi în propriul pas, lăsând motivele incorporate în design sau trăsăturile figurative ale cadrelor să evoce atmosferă și timp și loc. Funcționează mai bine ca un montaj, însă Williams le folosește ca pe orice altă secvență.
Ce fac Blackman și Del Mundo, în schimb, este să îmbrățișeze expunerea și să abandoneze complet frâiele ritmului lecturii. Se folosesc de paginile, hai să le zicem, iluminate profitând de felul neliniar cum se citesc nu pentru a dezvolta o secvență, ci pentru a condensa un șir de întâmplări arătând câteva momente importante din diferite scene și folosind motivul central pentru a le lega de restul poveștii. Tratează chenarele ca pe o serie de tablouri individuale legate interstițial de fibre ce pulsează între a fi simboluri grafice sau diegetice. Felul în care casetele de text sunt plasate este și el important, ghidând și ritmând lectura, făcând ochiul să parcurgă pagina într-o anumită ordine. Astfel, incursiuni în lumea interioară a personajelor devin mult mai puternice asociind narațiunea cu imagini și emulând fluxul conștiinței.
Adică, practic, au redescoperit ce făceau Moore, Bissette și Totleben în Swamp Thing. Și destui alții înainte sau după ei.
Totuși, mai realizează o chestie pe care nu știu să o fi văzut prea mult prin părți. Anume secvențe din astfel de pagini. În două momente, dând pagina găsim o continuare sau chiar un adaos grafic, ca o folie transparentă plasată peste iluminărea precedentă. Mi se pare interesant și chiar dacă s-ar putea să se piardă timp și spațiu nefiind necesare patru pagini pentru ceea ce comunică, creșterea în densitate a informației oferite prin relaționarea astfel creată reduce din risipă.
Leave a Reply