[footnote]Furată de aici[/footnote]
Este o situație care mie mi se pare destul de ciudată în disparata și dezagregată lume a benzii desenate românești. Pe de-o parte fanul a fost dezinvestit de atribuția critică. Probabil fiindcă sunt mult mai mulți creatori decât fani, iar interesul autorului rareori e să se caute în buric să-și interpreteze sau reinterpreze acțiunile. Asta ar trebui să rămână oamenilor care îl citesc. Dar aceștia din urmă, care să nu fie și ei la rândul lor autori, fiind atât de puțini nu-s deosebit de interesați de asemenea discuții. Într-un astfel de climat, texte care nu prezintă strict procesul artistic, care nu te învață cum să-ți vinzi lucrările sau să ții creionul în mână, care nu discută greșeli de construcție și stil ar fi inutile. Personal cred că se poate obține mult din interpretare și ”filosofare”, mai mult chiar decât din textele de aparentă imediată utilitate fiindcă cele utile mai mult oferă senzație căpătării unei lecții, dar în asemenea acțiuni lecțiile le înveți singur. Confruntându-te deschis cu probleme, critic față de propriile abilități și înarmat cu noi ambiții. În schimb cele ”inutile” prezintă lecțiile de care ai putea să te apuci. Prezintă noi subiecte care pot fi abordate sau abordări inovatoare ale unor subiecte perimate. Prezintă noi senzații și trăiri și impresii care pot fi stârnite în cititori. Prezintă observații punctuale ale unor procedee speciale. Și în final, au o utilitate pentru cititorul neangajat în creație. Mențin discuțiile asupra formei de artă, asupra autorilor porninți în exploatarea sa. Și nu-s chiar singurul care crede asta. În orice caz, în condițiile actuale fanul este redus la a fi doar un consumator și majoritatea se simt mulțumiți să fie doar atât. Doar să-și clătească ochii cu ilustrații drăguțe. În rest, nici nu este cine știe ce forță financiară, că altfel banda desenată ar fi avut mult mai mult succes, nici nu are cu ce să contribuie semnificativ în dialogul critic de care este interesat autorul și o bucată semnificativă din restul cititorilor.
În acest mediu cred că autorul capătă o anumită responsabilitate. Față de fani, față de cultură și față chiar de bunăstărarea sa pe termen lung. Că tot majoritatea acțiunilor se practică pe rețele sociale vreau să vă atrag atenția asupra câtorva pagini de Facebook dedicate unor publicații românești de bandă desenată. Sefeu [footnote]Ăștia-s totuși un soi de excepție, nu musai în comportament cât în genul de bandă desenată practicat care-i foarte anarhic și ultra-ironic. Zoran l-a descris drept dadaist și avangardist, cu toate că eu n-aș merge chiar până acolo.[/footnote], Dezarticulat, Great Snake, Kape și Terapia de Basm. Nu sunt singurii, exemple ar mai fi, dar astea sunt ceva mai recente și un pic mai ambițioase. [footnote]Revista Comics se descurcă mai bine la capitolul ăsta și a făcut câteva lucruri frumoase. Poate fiind o antologie ce strânge la un loc oameni care deja aveau alte căsuțe internautice face ca ”by design” să se împartă chestii care nu aparțin strict de cel ce împarte, însă nu se poate nega că încurajează un oarece schimb de informație. Și blogul e menținut activ cu entuziasm nefiltrat pentru mediu. Mi-e ca agregarea din ultima vreme să nu elimine și treaba asta.[/footnote]
Niciuna dintre pagini n-are vreo postare care să recomande altă bandă desenată românescă într-o manieră neangajată, din sinceră dorință de a le distribui conținutul. Nu că cele care se rezumă până la urmă la a-și face tot lor reclamă sunt mult mai multe. De fapt, nici nu prea recomandă multe benzi din altă parte. Niciuna dintre pagini(sau blogurile aferente dacă există) nu întreține coerent și cu regularitate postări editoriale. Nu vorbesc despre perspectivele lor asupra artei practicate, asupra culturii în care activează. Nu comunică în niciun fel ce înseamnă banda desenată pentru ei și de ce vor să facă bandă desenată. Nu propun un dialog. Nu propun nici măcar un monolog care să fie ascultat de fanii-consumatori.
Ceea ce fac sunt țipete neîncetate care să le ateste prezența. ”Noi existăm” spun pe paginile lor, pe paginile membrilor, prin grupuri. Și cam atât, aștepând ca materialul să se răspândească prin alți vectori de distribuție când pe ”scenă” ei sunt principalii vectori. Iar odată ajuns la public materialul să vorbească de la sine. Dar în principiu rareori materialul vorbește suficient de la sine, receptat în vid. Sunt foarte puține lucrări a căror valoare este imediat evidentă și nu depinde în vreun fel de social. De forța pe care mediul ales în sine o evocă(iar fiind vorba de bandă desenată forța-i mică). De influența pe care o au cei din jurul nostru și cei pe care îi respectăm și cei care ne sunt prieteni. De nevoia de a găsit puncte comune de interes și interacțiune cu ei(iar în principiu nu știu câți suntem înconjurați de prieteni care citesc benzi desenate).
De aceea multe webcomics vin cu niște mici intrări de blog alături, de aceea revistele de benzi desenate (mă rog, acum doar pe la Marvel și Dark Horse se mai practică serios treaba asta că a cam preluat Internetul rolul lor) au pagini în care sunt publicate scrisorile fanilor, iar editorii sau chiar autorii răspund la ele. De aceea Fraction stă pe Tumblr și convinge oameni să nu se sinucidă, iar Brubaker publică eseuri despre ficțiunea noir în spatele lui Criminal și Fatale. De aceea Frank Santoro și Andrew White fac recenzii și teoretizează peste tot pe unde apucă, iar Kieron Gillen ține un podcast. E tot formă de reclamă sau de a menține atenția asupra lucrării tale, dar este una la care cititorul este complice și din care obține ceva. E o chestie care zice că ”sunt o persoană capabilă să articuleze opinii, cu care poți fi sau nu de acord, care poate oferi perspective diferite și diverse asupra lumii, iar ceea ce creez o fac în virtutea exprimării acestor puncte de vedere, elaborându-le”. E un fel de a arăta nu doar că banda există, ci că-i produsul unui om care are ceva de oferit.
Leave a Reply