Eador

TBSul fantasy este unul dintre genurile mele preferate. De fapt nu cred că sunt destul de explicit. Acel TBS fantasy care a supt mult și tare de la sânul lui King’s Bounty. Serii ca Age of Wonders, Heroes of Might and Magic, Disciples sau jocuri ca Lords of Magic. Dar trebuie remarcat și recunoscut că oricât de mult mi-ar plăcea, titlurile respective sunt stricate la un nivel fundamental. Toate ating un moment când regulile jocului nu mai cooperează cu jucătorul și trebuie exploatate, iar sintagma ”one more turn” nu se mai referă la dependența atât de dulce pe care o oferă, ci la singura acțiune care mai poate fi întreprinsă. Se ajunge la un conflict între modul cum ar părea jocul că vrea să fie jucat și ceea ce trebuie de fapt jucătorul să facă pentru a se descurca. Cele mai bune apariții, precum Heroes of Might and Magic 3, reușesc să amâne mult momentul, dar tot se lovesc de el. Iar stilurile artistice puternice, poveștile complexe și surprinzător de adulte, lumile incredibil construite în care te aduc, nu pot să amâne frustrarea decât pentru o perioadă limitată. Ultimul lucru pe care îl așteptam de la Eador ar fi fost să repare acest defect fundamental.

Multe dintre lucrurile pe care o să le spun sunt valabile atât pentru Eador Genesis, cât și pentru Masters of The Broken World, mai mult sau mai puțin remakeul 3D al primului. Eador pornește simplu ca un TBS high fantasy generic cerându-ți să alegi clasa eroului. Alegerea, evident, se face între Războinic, Mag, Cercetaș și Comandant. Cu ce s-ar mânca fiecare erou este clar. Un sfeșnic bătrân, care evident va trăda jucătorul, oferă un tutorial destul de bine integrat narativ. Și începe cu mecanicele de joc atipice. Anume faptul că harta strategică este împărțită în hexagoane. Deci n-avem explorare liberă. Iar fiecare hexagon este o provincie. Într-o provincie se pot face o sumă de lucruri. Se pot construi clădiri speciale. Pot fi explorate pentru a permite populației să se extindă. Și pot fi curățate de orătănii care și-au făcut locul prin diferite clădiri, oferind experiență eroului, bani imperiului și poate artefacte sau descoperind noi surse de venit. În funcție de clasa eroică aleasă novicele este instruit pe rând în armament, managementul armatei, care seamănă mult cu cel din Age of Wonders sau Master of Magic, unitățiile nu se cumulează și capătă experiență, iar în final eroul învață ceva vrăji. După care este aruncat în lume. I se oferă propriul castel de care să se ocupe, Heroes of Might and Magic style, și este pus să distrugă un adversar. După care sfeșnicul benevol îl ucide. Iar de acolo începe jocul cu adevărat.

Deoarece aparent acel erou era doar încarnarea unui zeu care și-a pus în cap să trăiască o viață de om pentru a-i putea conduce mai bine, iar bătrânul de ajutor de fapt este impul său fidel. Povestea este minimală, dar conține unele dintre cele mai interesante idei pe care le-am văzut pe asemenea meleaguri mediatice. Aparent lumea, Eador, este la un moment asemănător cu Big Crunchul, ei zic că ar fi amenințată de Haos, iar singurul mod de a întârzia distrugerea este prin creație. Astfel Stăpânii, printre care se numără și jucătorul, plutesc prin mediul Astral căutând fragmente de materie pe care să le adauge propriilor lumi. Însă înainte de a fi puse la colecție, ele trebuie cucerite. Prin dialogurile dintre jucător, imp și ceilalți Stăpâni se aduce în discuție problema religiei și a influenței ei asupra dezvoltării civilizațiilor, iar jocul în sine operează cu concepte care amintesc de gnosticism și puțin hinduism. Gensis merge un pic mai departe integrând narațiunea în mecanicile de joc, înlocuind încărcarea unei salvări cu călătoria în timp, impunând și o penalizare pentru folosirea ei. Modificarea în sine este minoră și aproape pur textuală. În meniu în loc să apeși pe ”Load Savegame” faci click pe ”Into Past”. Însă efectul avut asupra atmosferei jocului este enormă, chiar făcând jucătorul să intre în pielea respectivului stăpân, păstrând imersiunea și mi se pare o prostie imensă că au eliminat asta din Masters of the Broken World.

Campania constă astfel în cea mai mare parte dintr-o serie de hărți din ce în ce mai mari și mai complicate. Ca rasă se poate juca doar cu oamenii, chestie motivată narativ, însă nu-i bai(iar alte unități pot fi recrutate mercenărește). Numărul de clădiri este atât de mare încât trebuie dozat cu grijă de-a lungul campaniei, pentru că altfel s-ar spăria gândul. Nu doar asta, dar există multipli arbori de construcție, iar clasa eroului principal schimbă prioritățile. Pentru că nu poți spama eroi, prețul lor crescând, mai ales al eroilor din care deja ai un exemplar. Un războinic poate duce singur campanii de cucerire cu echipamentul potrivit. Un mag este ieftin, dar mănâncă multe cristale ceea ce-i trist în lipsa vreunei clădiri capabile să le producă. Pe anumită hărți ar fi de preferat folosirea unor trupe mai ușoare și mai puțin pretențioase financiar. Pe altele a unora mai rezistente, dar mai scumpe. Mi se pare de preferat un astfel sistem cu câteva clase și un singur castel, dar al căror dezvoltare chiar implică alegeri ce trebuie cântărite în funcție de circumstanțe. Este mai bine decât șapte rase cu diferențe mai mult sau mai puțin estetice, a căror dezvoltare se face identic și liniar. Opțiunea din Eador este complexă și oferă adâncime. Cea clasică este doar complicată și finalmente superficială pentru că în definitiv nu ai de luat decizii care contează.

Iar jocul nu te lipsește niciodată de alegeri. Din cauza modului cum funcționează provinciile oriunde s-ar afla un erou, acesta are deschise o sumă de activități, astfel explorarea hărții nu mai este atât de puternic legată de creșterea lui și a unităților sale. Ba mai mult, activitățile care duc la creșterea unui erou tind să ducă și la creșterea imperiului, doar că în diferite proporții. Ceea ce face ca foarte puține dintre deciziile făcute să se simtă ca sacrificii. Pentru că nu trebuie să acumulezi trupe săptămână de săptămână, iar forța lor nu este atât de strict conectată de nivelul lor jocul este ceva mai echilibrat, luptele putând deveni surprinzător de fine, luând în considerare terenul, oboseala și moralul trupelor, dar într-un fel totuși arcade, care rămâne distractiv.

Pe lângă alegerile tactice și strategice apar alegeri cvasi-narative. Apar mici evenimente aleatorii care propun dileme morale implementate bine pentru că nu este ușor să urmezi calea cea bună, să donezi aur și cristale cetățenilor, să organizezi festivale sau să oferi ajutoare umanitare în urma unor catastrofe atunci când dușmanul îți bate la ușă și-și face o potecă printre provincii până la capitală, indiferent de ce tip de gărzi îi pui în cale. Dar sunt și unele mai interesante, destul de imprevizibile încât să-ți mențină atenția. Iar, la urma urmei, nu este mereu ok să fii un lider bun pentru că unele rase care-ți populează provinciile, de exemplu orcii, agrează mai bine conducători sângeroși.

Mecanicile de joc sunt sublime. Povestea este ingenioasă și evită multe dintre păcatele genului fantasy. Însă ambele jocuri au niște bube mari la capitolul interfață și grafică. Genesis arată ca naiba. Și nu că ar fi 2D, într-un jeg de rezoluție. Heroes 2 și 3 arată mișto și acum. Fiindcă unitățile sunt colorate, clar desenate, cu trăsături distinctive, cu siluete puternice. În niciun caz nu se poate spune același lucru despre Genesis. Treacă de la mine că nu-s animate unitățile. Oricum dezactivam animația, dacă puteam, după o vreme pentru a face luptele să se miște mai repede. Dar toate au culoarea asta maronie cu un pic de galben și un pic de verde sau sunt un bloc solid de argintiu cu aproape același contur, cu detaliile neclare. În Masters of The Broken World lucrurile stau puțin mai bine. Foarte puțin. Ca design cred că-i chiar mai rău, dar e mai mult eye-candy. Iar modele sunt deosebit de generice și neinspirate, aducând cu rebuturi palide din King’s Bounty: The Legend. Interfața din Masters of The Broken World este sub orice critică. Mult prea multe clickuri inutile și meniuri poziționate aiurea, care mai și conțin submeniuri fără motiv. Are foarte multe iconițe importate direct din jocul precedent ceea ce produce efecte inestetice. Cea din Genesis arăta urâțel, dar oferea toată informația de care aveai nevoie, era mult mai lizibilă și oferea acces mult mai rapid și direct la opțiuni.

În final nu sunt jocuri ”bune”. Cam ca toate jocurile făcute de ruși sau ucrainieni. Sunt jocuri al naibii de interesante și sunt produse extrem de faine ale unui anumit gen, oferind puțin celor care nu sunt pasionați de el, însă ar trebui să fie indispensabile celor se consideră veterani. Din nou, cam ca toate jocurile făcute de ruși sau ucrainieni. De aceea cred că orice fan al seriilor cu care am deschis articolul ar trebui să le joace. Mai ales dacă s-a săturat să tot reinstaleze Heroes 3. Pentru că Eador este o intrare în gen mult mai puternică decât ultimul Heroes of Might and Magic și mai ales decât Disciples 3, iar combinația asta de strategie, tactică și RPG, atât de simplă în aparență, dar care totuși oferă deosebit de multă adâncime nu cred că-și va face reapariția prea curând. Poate cu Age of Wonders 3. Dar până atunci există Eador. Și Genesis este doar 6 dolari pe GoG.

Eu aș recomanda Eador Genesis dacă se poate trece peste grafică. Masters of the Broken World aduce câteva îmbunătățiri, dar este mai scump, mai greoi și per total o experință inferioară.

Text publicat inițial aici.