În special după succesul lui The Walking Dead și a adaptării sale în serial Image și într-o mai mică măsură IDW, Dark Horse și chiar Dynamite au început să fie luate cu asalt de benzi desenate submediocre a căror unică valoare părea să stea într-un concept neobișnuit și ușor de descris. Un doctor dependent de droguri care recurge la a fura organe pentru Mafie. Un hoț care decide că ultimul său mare furt va fi făcut de la colegii de breaslă. Peter Pan, dar în cel de-al Doilea Război Mondial. House cu magie și strigoi. Un extraterestru se prăbușește în Midwestul American și ajunge să rezolve problemele comunității. O echipă de polițiști se hotărăsc să ia legea în propriile mâini și faza-i că treaba merge până la un punct. Nu toate sunt rele, iar atunci când funcționează banda rezultată este destul de satisfăcătoare, însă mult mai dese-s cazurile când intenția deosebit de transparentă ofuschează orice altă calitate. Din fericire Dream Thief face parte din prima categorie și încă stă fruntaș acolo.
John Lincoln, un escroc cu ambiții diminuate și vicii mărunte, fură sub impulsul beției și a teribilismului o mască aborigenă prin care este posedat de spirite neliniștite întru răzbunarea unor fărădelegi. Fiecare număr se termină cu John lipsit de memoria ultimelor evenimente, pus într-o situație aparent fără scăpare, iar restul următorului capitol îl petrece încercând să iasă din ea, să afle cum a ajuns acolo și ceea ce trebuie să facă pentru a aduce pace sufletului celui care l-a posedat.
Dar banda are două calități care o salvează și chiar profită de pe urma conceptului nu doar tras de păr, dar demn de un serial nu deosebit de bun de pe la mijlocul anilor 2000. În primul rând arta realizată integral de debutantul Greg Smallwood amintește de un Sean Phillips circa Sleeper și chiar mai mult, purtând ștafeta mai departe, nu răsunând ca un ecou înfundat. O grafică decentă, realistă, fără exagerări în anatomie, de o expresivitate neieșită din comun, cu umbriri abundente așa cum cere genul, un uz al culorii jucăuș căutând armonii potrivite încărcăturii emoționale a scenei, totul vine în sprijinul unui uz splendid al paginii și implicit al povestirii. Fără a duce lipsă de pagini aranjate pe grile regulate, care nu ies în evidență decât prin claritate și sunt necesare poveștii, Smallwood dezlănțuie pe pagină adevărate festine vizuale, găsind tot felul de soluții care pun la muncă substanța benzii desenate, realizând asocieri între imagini nu doar prin secvență, dar și prin juxtapuneri, prin codificări cromatice, prin trucuri diagramatice și făcând totul să pară lipsit de efort și natural. Povestea s-ar putea adapta decent într-un ipotetic serial, dar banda desenată este orice numai nu un storyboard pentru acesta.
Al doilea lucru care vine în avantajul lui Dream Thief este structura impecabilă. Dintre toate benzile din categoria din care face parte, este printre puținele care strâng într-un număr destulă narațiune cât pentru un episod și într-un volum suficientă cât pentru jumătate de sezon. Îmbrățișând natura episodică, fiecare număr are un traseu pe care atinge momentele subiectului, are o temă clar abordată, își dezvoltă moral protagonistul de la număr la număr prin încercările la care este supus și se termină cu o situație neașteptată ce nu pare că vrea să fure cititorului, să-l oblige să citească din obligație pentru narațiunea la care a avut ghinionul să asiste, ci este o promisiune pentru noi delicii. Și nicicând nu-ți lasă de înțeles că o va încălca.
Aș recomanda Dream Thief tuturor fanilor de ficțiune criminalistică și de fapt ficțiune de gen în mare care nu caută musai exces și ridicol în ceea ce citesc, ci vor doar ceva care să spună bine o poveste.
Banda poate fi comandată de aici.
Leave a Reply