Parker
Privite retrospectiv, acoladale cu care a fost primită Parker the Hunter pot părea puțin suspicioase și într-o oarecare măsură acestă suspiciune este confirmată de tăcerea ce a răsunat în jurul ultimelor volume, ele în sine nefiind mai puțin reușite. Ba chiar, primul este și cel mai puțin interesant, Cooke conservând prea mult din textul original, pagini bune din volum rezumându-se doar la a plase câteva ilustrații discrete lângă blocuri de proză, în timp ce în cele ce au urmat descoperă soluții grafice pentru a conferi informația necesară. Faptul că Darwyn Cooke a fost unul dintre cei mai importanți actori în Before Watchmen nu cred că a ajutat, călcând pe bătături tocmai persoanele interesate de munca sa mai personală. Dar asta nu schimbă faptul că seria Richard Stark’s Parker este o apariție sănătoasă în banda desenată nord-americană după principiul lui Kim Thomson ”We need more shit.”
Pentru că seria de romane grafice care adaptează thrillerele lui Donald Westlake, scriind sub pseudonimul Richard Stark, nu este lipsită de ambiție și inovația, iar genul noir cam se cerea împrospătat în banda nord-americană unde nu prea s-a făcut altceva decât bătut apa în piuă cu destule benzi de acțiune ceva mai stilizate, uitând de inventivitatea scenariilor și forța personajelor, de brutalitatea și mizeria morală care marchează genul în egală măsură cu afectările grafice. Întorcându-se la romane și nuvele de prin anii 60, Darwyn Cooke reușește să scoată ceva proaspăt, care-i mai mult decât o aglomerare de clișee, chiar și atunci când situațiile oferite au fost canibalizate de mult de cultură.
Nu știu de ce e albastră.
Richard Corben
Poate mult mai cunoscut pentru Den, mulțumită lui Heavy Metal, Richard Corben de prin anii 70 cam a ținut în viață aproape de unul singur horrorul în banda desenată nord-americană, în ciuda unor Steve Nileși și Scott Snyderi care se chinuie din greu să-l omoare. E de un prolific de speriat omul și unele dintre cele mai faine lucrări îi sunt adaptări. Însă ce glorioase și minunate adaptări.
A făcut povestiri scurte în tot soiul de antologii, a făcut seriale și opere ample originale, a desenat pentru salariu pe scenarii de Azzarello și Mignola, dar a lucrat după Lovecraft, după Harlan Ellison, William Hope Hodgson și foarte mult după Edgar Alan Poe. Iar cu doi ani înainte ca Eisner să publice A Contract with God, scoate Bloodstar, o adaptare după o poveste de-a lui Robert E. Howard, într-un format descris drept ”graphic novel”. Și banda respectivă chiar este mai romanească, poate nu neapărat mai literară, decât colecția de povestiri a lui Eisner.
La fel ca în cazul lui P. Craig. Russell adaptările lui sunt mai mult interpretări care vorbesc mai degrabă despre persoana autorului decât despre textul original. Cu toate că a lucrat în tot soiul de materiale și tehnici, de la peniță cu tuș la laviuri la culori psihedelice și saturate la valorații naturaliste care-s un pic de minune tipografică[footnote]Nu ce arăt aici. Astea-s din reeditările de la Dark Horse colorate de Jose Villarrubia[/footnote] ori că a abordat cele mai diverse tipuri de pagini și secvențe, de la grile clasice la planșe încărcate de cadre unde trecerea de la aspect la aspect coabitează cu cea de la moment la moment, nicicând nu este vorba despre altceva decât și personalitatea și impulsurile creative ale lui Corben puse pe foaie pornind din proza și versurile alese. Însă spre deosebire de Russell, Corben exploatează grotescul, mai ales atunci când nu spune povești de acțiune. În benzile sale horror oamenii sunt niște homunculusi cu trupuri firave din care se ivesc mâini largi, uneori sâni diformi, și capete disproporționate care până la finalul poveștii vor fi schimonosite de spaimă și durere.
I. J. Culbard și Lovecraftul său
Lovecrat nu-i necunoscut benzii desenate nord-americane și tributurile plătite operei sale sunt răspândite. Însă Lovecraft s-a codificat cumva în mentalitatea colectivă într-un fel care nu prea îi reprezintă proza. Ilustrații grotești de fantezie nebunesc detaliată se împletesc cu mitologizarea aproape tolkiană a monștilor săi. Ceea ce-i un pic atitetic căci el vorbește despre frica de necunoscut, nu despre cea de taxonomie. De asemenea, horrorul modern este structurat complet diferit față de ficțiunea stranie practicată de Lovecraft, devenind un gen aproape terapeutic, care investighează trauma și cere introspecție, în timp ce Lovecraft scoate în evidența tocmai micimea individului în fața nesfârșitului astronomic. Realizând concepte lovecraftiene cu mijloace moderne mi se pare că se pierde ceva din farmecul poveștilor sale.
De aceea mi-au plăcut atât de mult adaptările lui Culbard fiindcă nu încearcă să-l modernizeze, decât în măsura în care șlefuiește din rasismul și clasismul lucrărilor sale acolo unde este cazul. Adaptările lui Culbard nu-s povești de groază, gândite ca fie prin grotesc sau stilizare să bage în sperieți cititorul. Sunt povești de aventură scăldate în pasaje lente narativ, dar plăcut estetic și pe care se chinuie din răsputeri să le facă să fie interesante prin felul în care le povestește, în personaje care discută erudit despre pseudoștiință și avertismente împotriva explorării lucrurilor care n-au fost date omului spre cunoaștere. Sunt citibile și distractive ca povești, mult mai distractive decât va fi vreodată proza lui Lovecraft, și nu se simt ca fiind scrise după o matriță.
Juxtapunând creaturile sale ridicole și orașele cu arhitecturi cotidiene cu pasaje din proza originală care vrea să te facă să-ți imaginezi lucruri imposibil de vizualizat poate fi o capitulare, dar este una care afirmă ciudățenia lucrurilor. Un hău tentacular de suspin și nebunie nu-i ciudat. E fioros. E ”awesome”. Lovecraft în schimb este ciudat și adaptările lui Culbard sunt pe măsură.
Leave a Reply