Canon nou: Elric

Trebuie să recunosc că textul acesta este mult mai puţin despre o bandă obscură, realizată de nişte autori minori(unul ca valoare a operei, celălalt ca volum al ei) anume Steven Grant și John Adkins Richardson, iar mult mai mult despre întregul efect avut de proza lui Morecock şi noul val ce a pornit din New Worlds al său asupra evoluţiei benzii nord-americane de gen. Conține a doua apariție oficială într-o bandă nord-americană a antieroului creat de Moorcock și prima adaptare a scrieri de-a sa. Dar prima dată când a apărut a fost într-o poveste de două episoade din Conan The Barbarian cu firul narativ oferit de Moorcock însuși, scenariul scris de Roy Thomas și grafica produsă de Barry Winsdor-Smith, iar ca atare, cu toate referințele la mythosul din spatele lui Elric, menționările Lorzilor Legii și Haosului sau a lui Cymoril, povestea urmează formula tipică a întâlnirilor supereroilor din benzile de la Marvel de la acea vreme. Conan primește o misiune, se întâlnește cu Elric, consideră că spadasinul albinos dorește să îl atace, se bat puțin, ajung la un impas, își dau seama de neînțelegere și chiar că scopurile lor nu sunt deloc îndepărtate. Este puțin mai întunecată, puțin mai violentă și lascivă chiar și decât alte numere din Conan, dar nu deosebit de semnificativă. Și acel personaj cu care se întâlnește Conan este Elric doar în nume. Pentru că nu se putea avea la Marvel un personaj, mai ales unul într-un rol principal, care se bucură și se excită la sunetele scoase de sclavele violate de stăpânii lor.

Dar avem așa ceva în banda de la Windy City, care adaptează The Dreaming City, povestire ce va fi tradusă în bandă desenată parțial și de P. Craig Russell cu un scenariu de Roy Thomas în Epic Magazine și publicată integral sub forma lui Marvel Graphic Novel #2 în 1982. Thomas și Russell, împreună cu Michael T. Gilbert, au continuat apoi să aducă lumile și poveștile lui Moorecock în forma benzii desenate la Pacific Comics. De fapt multe dintre editurile și publicații care pe parcursul anilor 70 erau considerate groundlevel, iar mai târziu au devenit independenții, publicând lucruri care stilistic nu ar fi chiar deplatate la Marvel sau DC, au scos diferite adaptări sau benzi inspirate de opera lui Moorcock. First continuă de unde a rămas Pacific, dezvoltând în timp linia cu Hawkmoon și Chronicles of Corum ilustrată de un tânăr Mike Mignola. Heavy Metal publică romanul grafic The Swords of Heaven/Flowes of Hell de Howard Chaykin, în Star*Reach apare Prisoner of Pan Gould. Tot în Star*Reach Elric a fost parodiat de către Archie Goodwin și Walt Simonson, ca mai apoi personajul să-și găsească un analog tot parodic și în Cerebusul lui Dave Sim, însă mai degrabă via apariția sa din Conan. Demn de interes este The Adventures of Luther Arkwright de Bryan Talbot. Voi elabora în alt text de ce. John Constantine al lui Alan Moore, Steven Bissette și John Totleben nu ar fi existat fără Jerry Cornelius. Probabil nici Johnny Nemo al lui Peter Milligan și Brett Ewins sau Nemesis the Warlock al lui Pat Mills și Kevin O’Neil. Grant Morrison și-a început cariera efectiv plagiindu-l și a continuat destulă vreme să-i aducă tributuri în Sebastian O sau The Invisibles. [footnote]De asemenea Moorecock și-a aruncat umbra și asupra benzii francofone, cumva tot prin aceeași perioadă, influențând direct sau indirect activitatea unor autori în Metal Hurlant, în special Moebius și Druillet, care l-au folosit în moduri similare. Un punct de plecare pentru propriile povești și pentru o explorare personală a mediului ales.[/footnote]

Însă influența lui Moorcock se face resimțită într-un fel mai profund decât printr-o mână de personaje sau povești inspirate de creațiile sale, chiar dacă vin din partea unor creatori care vor revoluționa banda de gen. Traseul propus de Moorcock literaturii fantasy și SF se apropie atât de mult de cel pe care a pășit banda nord-americană de gen încât asemănarea este greu de ignorat.  Chiar și atunci când nu pot fi trasate paralele clare ori directe, influența autorului britanic rămâne prin munca sa continuă de a deconstrui arhetipurile genului sword and sorcery, prin folosirea metatextuală a conceptului de multivers și prin migrarea către formule narative neliniare, metaficționale și accentul pus pe reiterație, ramificație și autoreferențialitate, trăsături care se manifestau deja de ceva vreme în banda cu supereroi. Astfel că spre finalul anilor șaptezeci și de-a lungul anilor optzeci, când curentul reformist era în plină floare în banda cu supereroi, opera lui Moorcock oferea un șablon foarte potrivit cu idealurile creatorilor din acea eră.

Însă în ianuarie 1973 Gwen Stacy încă trăia, iar Joker de abia avea să se metamorfozeze într-un criminal macabru pus pe uciderea foștilor colaboratori. Star*Reach și Heavy Metal nu și-au început activitatea. Lumea nu căuta activ lucrări de ambiguitate pronunțată și majoritatea creatorilor ori nu tânjea, ori nu-și punea problema să producă asemenea opere și personaje.

Această versiune a lui The Fall of the Dreaming City nu-l folosește pe Elric decât ca pe un soi de anti-Conan. Un protagonist de sword-and-sorcery care-i mai mult vrăjitor decât spadasin, cultivat, introspectiv și manipulator, albinos și fragil. Un protagonist antieroic în adevăratul sens al cuvântului, care nu-i mai virtuos decât cei cu care se confruntă, despre ale cărui acțiuni sau intenții nu se poate spune că ar fi mai nobile decât ale adversarilor. Și mai mult, nu iese victorios. Încercarea sa de a manipula oamenii tinerilor regate să-i atace milenarul său oraș natal eșuează, pactul său cu Arioch  se întoarce împotriva sa, Stormbringer râvnind și căpătând sufletul lui Cymoril, iar banda se încheie cu Elric înfrânt, singur, dezbrăcat, având pe lume doar imensul paloș aducător de moarte. Dar poate pentru 1973 asta ar fi destul. Cu atât mai mult cu cât pentru 1973 este spusă într-o formă deosebit de modernă. Mult mai mult chiar decât viitoarele serii ale lui Thomas, Russell și Gilbert complet îmbrăcate în mantia de final șaptezecist, chiar și atunci când au ieșit de mult din decadă, cu dialog exclamativ și proză melodramatică, pagini aranjate complicat, destul de lipsite de structură, decoruri și culori psihedelice.

În schimb, The Fall of The Dreaming City este lucrată pe o grilă de 6 chenare în întreaga banda. Aspectul surprinzător este că nevoia de variație în dimensiune panourilor nu este acomodată prin utilizarea temporară a altei structuri, cât prin manipularea ei într-o manieră nu diferită de cea în care au fost lucrate The Dark Knight Returns și mai ales Watchmen. Doar că având mult mai puțină ambiție. Aduce puțin cu imitațiile la mâna a doua de Moore pe care le mai făcea Ellis. Chiar și așa, primează claritatea și construirea unui ritm al lecturii, iar textul este neobișnuit de încrezător în capacitatea graficii de a reprezenta acțiunea, naratorul și personajele păstrându-și de multe ori gura închisă atunci când trebuie. Într-adevăr, este un aspect relativ minor și nu chiar novator, mai ales dacă observăm că lipsește tot jocul cu tranzițiile, jonglarea cu secvențe construite din treceri de la moment la moment și deplasarea între scene folosind motive și racorduri vizuale. Dar rigoarea structurii, exemplificată și de modul cum Richardson leagă între ele panourile și prin vectori ce străpung invizibil spațiul interstițial,  este o parte din etosul unor importante opere de gen ale anilor 80, accentuându-le seriozitatea și în același timp este destul de greu de găsit într-o perioadă când banda de gen care a apucat-o puternic pe căile deschise de Steranko și Neal Adams.

Nu am văzut-o menționată în literatură sau prin interviuri ca vreo influență majoră așa că îmi este greu să o numesc o bandă care a marcat în vreun fel cursul benzii desenate nord-americane, însă nu cred că ar trebui să fie uitată de istorie tocmai pentru că existența ei ne arată cât de importante sunt nu doar calitățile unei opere, cât și sincronizarea lor cu interesele pieței, a fanilor și a culturii.