ALIN: Am avut pe Twitter o scurtă discuție cu I.N.J. Culbard care mi-i enunță printre influențe pe Hugo Pratt, Milton Caniff și Terry Robins pentru linia lor, pentru modul cum o dezvoltă Caniff din pensulă, iar pe Jean-Claude Mézières fiindcă i-a priit Valérian and Laureline după Return of the Jedi. Așadar benzi, clasice e drept, de aventură și SF care-i plac pentru calitățile grafice.
MIHAI: Aha…cool!!!…dar nu l-ai întrebat și dacă a avut ceva intenții parodice sau camp?…in fine…Hai să vorbim puțin și despre viziunea asupra vampirilor. Am găsit cîteva lucruri interesante aici:
În primul rînd, introducerea în ecuație a ”vampirului dezabuzat”. Nu e o chestie cu totul nouă, apare și în ”Croncile vampirice” ale lui Anne Rice, dar nici nu se găsește pe toate gardurile ficțiunii vampirice, pentru că vampirache e, îndeobște, un prădător prin definiție, o manifestare a poftei și a energiei…”vitale”, era să zic. ”Am mai mult viitor decît aș avea nevoie și nu doresc să fac nimic cu el”, zice George Suttle, personajul principal al benzii. Asta mi-a amintit în primul rînd de Louis de Pointe du Lac al lui madam Rice, un personaj care îmi e destul de antipatic pentru aerele lui snoabe de filozof de salon. Dar m-am gîndit și că domnu’ Suttle ― care nu-i snob, e doar…britanic ― , din moment ce își face intrarea în istorie cu o asemenea replică, ar putea adopta cu timpul și poziția extremă a lui Lestat, pe care Louis îl găsește la un moment dat într-o stare lamentabilă, pentru că trecuse de limita personală de evoluție mentalo-afectivă și nu mai putea asimila și ține ritmul cu schimbările istorice. Auzea o sirenă de ambulanță și se crispa tot, sireacu’. Refuza să se mai hrănească de deprimat ce era. Pînă la urmă, Lestat supraviețuiește și se revigorează, însă nu înainte ca Anne Rice să sugereze o metodă insolită de ucidere a vampirului: sinuciderea din depresie.
Eu n-am mai citit/văzut vampiri și zombici împreună. Înclin să cred că în crossover-ul ăsta e vorba despre zombificarea unei povești cu vampiri și nu invers, pentru că vampirul e, în general, un singuratic, în vreme ce zombicii îs mereu o turmă care sare pîrleazul…orice pîrleaz, chiar și cel al genurilor. Și nu mă pot abține de la bănuiala că în ”exploatarea” asta există și o influență sensibilă a romanului lui Seth Grahame-Smith, ”Iubire și prejudecată și zombi”, ce fusese publicat cu 4 ani înainte. Ancorajul spațial și temporal e aproape același: Anglia victoriano-edwardiană…de fapt, în edwardiana ”The New Deadwardians” se spune că plaga zombi a început în victorianism, adică atunci cînd începe și în romanul lui Seth. De asemenea, dacă în cartea lui Grahame-Smith e parazitată cu zombici mai mult sau mai puțin decorativi o istorie (a lui Jane Austen) de moravuri sociale aristocrate, mai ales cele privitoare la căsătorie, în banda lui Abnett & Culbard istoria infestată e una polițistă. În ambele cazuri, în pofida zombificării (și vampirizării) masive, viața merge înainte, iar preocupările politice, sociale, economice și morale nu se modifică simțitor, ci doar integrează în sistem noutatea supranaturală. Și tocmai normalitatea asta insolită pe timp de criză zombi (esența realismului magic, pe de altă parte) constituie unul dintre punctele principale de atracție ale ambelor opere.
ALIN: Nu știu dacă-i chiar vorba despre o normalitate pe timp de criză. Sau cel puțin nu normalitatea așa cum a fost ea cunoscută și propusă în perioadă (că indiferent de situație, prin natura umană, în timp, găsim o stare de normalitate). Apariția vampirilor și a zombiilor produce schimbări în societate. Schimbări pe care personajele le acceptă afișând clasicul stoicim britanic, poate reflectat și prin neutralitatea prezentării grafice, dar ele există și cred că nici personajele nu sunt încă deplin conștiente de ele. Poate le percep la nivel individual, dar încă nu își dau seama de mai largul efect asupra societății. Și în parte, banda anticipează multe dintre mișcările care voi nărui ”normalitatea”. Iarăși, mi se pare că iese la suprafață condiția inițială de serial a benzii, fiind sădite anumite teme, dar fără a li se oferi spațiu să înflorească.
MIHAI: E adevărat că plaga zombi produce reconfigurări și resituări în societate, dar cred că nu în mod fundamental, adică noutatea e mai degrabă absorbită, parcă prea ușor, de sistemul vechi de mentalități, în loc ca acesta să se modifice din temelii, așa cum te-ai aștepta după un asemenea eveniment fabulos și neîncadrabil precum o înviere în masă a morților, ”vindecată” parțial prin vampirizarea protipendadei masculine. Însă, pe de altă parte, datorită asemănărilor dintre banda lui Abnett & Culbard și romanul lui Grahame-Smith, e posibil să mă fi lăsat puțin dus de val în ceea ce privește ”menținerea normalității pe timp de criză” și să fi văzut cele două opere mai asemănătoare decît sînt ele de fapt. În ”Iubire și prejudecată și zombi” există scene haioase de ”normalitate” britanică imperturbabilă. De exemplu una în care protagonista Elizabeth Bennett, care tocmai spărsese, pe un cîmp, niște zombici ce se dăduseră la ea, e criticată de niște dame din înalta societate că îndrăznise să se prezinte cu ciorapii și tivul rochiei pline de noroi în casa lor. Or, în ”The New Deadwardians” nu-mi amintesc să fi întîlnit ceva la fel de elocvent.
Dar legat de modificările, superficiale sau fundamentale, produse de apariția zombilor și a vampirilor, un lucru interesant mi se pare să introduci o anomalie fantastică perturbatoare, cel puțin în principiu, într-o istorie construită în mare parte cu date realiste convenționale sau după rețeta rigidă a unui gen și apoi să încerci să dezvolți riguros și metodic latențele și disponibilitățile acestui sistem narativ ”virusat”. Aici avem, la bază, o istorie detectivistică tipic britanică, à la Conan Doyle, în care a fost introdus virusul zombi-vampiric. Și iată care sînt dezvoltările și amplificările ingenioase, dar riguroase ale acestei situații narative inițiale:
Clasismul și xenofobia britanice, neputința insulară de a înțelege și a asimila alteritatea (care se vede și acum, cînd ălora le tremura curulețul de frica ”hoardelor” invadatoare de români și bulgari), silite să se exprime într-o lume fictivă cu zombi și vampiri, transformă cele două categorii de personaje în două categorii sociale: aristocrații bogați sînt vampirizați de autorități printr-un soi de tratament medical, care să-i apere de zombificare (deoarece zombii nu adulmecă vampirii și nici nu-i egalează în puteri), în vreme ce proletarii sînt lăsați fără multe mijloace de apărare în fața mîncătorilor de creiere. De aceea, George Suttle e un mare revolutionar cînd pretinde că vede o punte între unii și alții în faptul că sînt la fel de morți, chiar dacă unii sînt ”eterni” și ”conștienți” (vampirii), iar ăilalți, ”durabili” și ”fără minte” (zombii). Pe de altă parte, mișcările populare revendicative și lozincile lor sînt ”colorate” de zombi-vampirism. Feministele proletare strigă ”Vrem gîtlejuri și pentru femei”. Apoi, spiritul britanic pare să permeeze și să altereze chiar și vampirismul clasic: majoritatea vampirizaților devin nepofticioși și flegmatici (iar celor excepționali, ”cu tendințe”, li se pilesc dinții). Cu alte cuvinte, vampirizarea e un soi de ultrabritanizare. Cred că sînt de apreciat rigoarea și ingeniozitatea cu care Abnett dezvoltă datele inițiale (”virusate”) ale poveștii, uneori pînă la detalii haioase: În Sectorul A, de maximă siguranță, locuit de nobilii vampirizați, nu mai moare nimeni, deci la biroul de omucideri al Scotland Yard-ului rămîne ― logic ― un singur detectiv, care-i și eroul benzii; vampirul nu mai poate concepe ideea de ”zi de naștere”, pentru că trăiește sub regimul eternității; să îți prezinți condoleanțele familiei unui vampir mort ”definitiv” e ceva ”delicat”, pentru că tipul era deja mort în momentul morții; politicienii se întreabă cum se vor decide războaiele între vampiri, ”dacă moartea nu mai e un arbitru”; Mr. Salt, savantul-vrăjitor nebun de serviciu, glumește pe seama vampirului detectiv la omucideri, spunîndu-i că ”crima e o artă muribundă” etc.
ALIN: Calitatea de punte, dar între clase sociale, a lui Suttle apare și când ne gândim la faptul că îi oferă leacul vampiric slujnicei sale mușcată de un zombie. Este o dublă distanță(în ochii societății) între cei doi, amândouă exacerbate în epocă. Pe de-o parte statutul social, iar pe de alta faptul că este femeie și oricare dintre ele ar fi în ochii altor personaje motivație suficientă pentru a nu administra tratamentul.
De asemenea am descoperit că la britanici, formularea ”having tendencies” poate însemna eu
femistic a avea o înclinație homosexuală. Știu că vampirismul a servit uneori drept metaforă și pentru așa ceva, iar uneori chiar deschidea în personaje asemenea inclinații. Așadar ”britanizarea” vampirului merge chiar mai departe, transformând în frustrați și reprimați niște personaje care atunci când nu-s prezentate drept fiare hâde sunt adevărate explozii de voluptate decadentă.
Mihai: Fain…banda asta e mai subtilă decît credeam…he, he…Ei, și acuma să fac ce am promis, adică să invoc un ultim argument ― nu stiu cît ți se va părea de convingător ― în favoarea viziunii retro-pulp și camp din ”The New Deadwardians”, chiar în absența pastișării unui stil grafic anume. E un argument indirect, pentru ca nu se referă decît în subsidiar la dimensiunea grafică a benzii. În exemplele pe care le-am dat anterior, de dezvoltare a unor date generice subminate, mi se pare destul de vizibil faptul că Abnett ironizează tema zombo-vampirică, propriile personaje și propria istorie, chiar dacă, pe de altă parte, această ironie e suficient de temperată pentru a nu demonta istoria, văduvind-o de credibilitate: vampirizarea la britanici taie poftele?!, feministele vor și ele gîtlejuri de supt?!, George e stinjenit de imperativul social de a-i prezenta condoleanțe familiei unui vampir mort, pentru că respectivul ”era deja mort cînd a murit”?! George e vampir creștin?!…toate astea nu par a fi povestite în întregime la modul serios, ci dintr-un punct de vedere ambiguu, ironic și serios deopotrivă. Un punct de vedere camp (postmodern), adicătelea. Ia privește coperta asta:
Sigur că, pînă la proba contrarie (care-i musai să fie una grafică, de acord cu tine), atitudinea camp i-ar aparține doar lui Abnett, nu și lui Culbard (deși coperta de mai sus…hmm…hmm). Dar, în mod normal, e mai puțin probabil ca scenaristul să tragă hăis, iar desenatorul, cea, nu? Adică e de așteptat o anumită simbioză între ei. Și, acestea fiind spuse, te invit să te mai uiți o dată la caseta în care detectivul vampir sare pe Mr. Salt, cu ridicola (pentru cititorul de astăzi) lui cărare pe mijloc, păr lipit de funte, costumaș de domnișor și aură de supererou. Sau la cele trei casete în care același Georgică ucide doi zombi, țac-pac, în niște casete alungite care par ”să vorbească” mai mult despre fațada londoneză din planul doi, decît despre exterminare. Ceea ce e o chestie nefirească și artificială. Chiar nu ți se pare că e în ele nicio umbră de (auto)ironie?
ALIN: Dacă tot mă pui să mă crucesc la ele, poate, da, vag. Însă asta mai mult fiindcă situațiile în sine sunt ridicole. Iar ambii autori îmi par c-ar încerca să nu atragă atenția asupra acestui fapt. Scenariul cam tace acolo, la fel și ”camera”. Este foarte probabil ca și autorii să fie conștienți în sinea lor că-i absurd ceea ce pun pe pagină, însă modul cum prezintă situațiile este calm și destul de neutru. Pe de-o parte nu-mi face nimic cu ochiul, iar pe de altă parte nu este nicio exagerare sau înfloritură prezentă care m-ar atrage.
Însă cred că în încercarea noastră de a afla care este atitudinea ce guvernează din culise procesul creativ al benzii, am pierdut din vedere un alt aspect al campului (inclusiv la Sontang) și anume consumatorul. Campul este o calitate a operei, dar poate chiar mai mult a actului de consumare, iar aici, repet, depinde mult de cum este receptat de individ. Pot fi de acord că The New Deadwardians este un camp intențioant, în sensul că este un fel de camp care își cunoaște natura. Însă spre deosebire de majoritatea lucrărilor de acest fel, mie mi se pare că încearcă să reducă plăcerea pe care cineva ar putea să o aibă consumându-l cu ironie. Un exemplu extrem al acesti atitudini mi se pare trilogia Batman a lui Christopher Nolan care, din punctul meu de vedere, fugind de campul serialului cu Adam West, de cel al producției lui Schumacher și de cel al unora dintre benzile desenate, dă în propriul său fel de camp. Din fericire banda de față nu merge până în asemenea extreme, însă mi se pare că ceea ce rămâne și poate fi receptat în ghilimele nu sunt aspecte de stil, cât de conținut, specifice genului și epocii. Lucruri de care debarasarea s-ar face destul de greu. Oricum, toată ideea de camp îmi pare mai mult o scuză intelectuală pentru a aprecia lucrări de consum sub masca ironiei și detașării.
Până la urmă ție cum ți-a plăcut. Din ce spuneai în primele paragrafe, părea să te fi captivat. Dacă ai apreciat-o din cauza valorii sale de camp, care pentru mine, aclimatizat cu ficțiunea de gen cum sunt mi se pare destul de limitată, ce o face să fie mai savuroasă decât celelalte?
MIHAI: În afară de savoarea campului din ea, pe care tu nu o simți (dar nici nu știi ce pierzi…he, he), aș zice: pentru că îmi plac dezvoltările de sisteme narative ”virusate” (adică poveștile construite ca niște modele probabilistice, după metoda: ”a se lua un gen literar sau chiar o operă preexistentă, a se vîrî niște zombi și niște vampiri în ea și a se dezvolta coerent”) și, mai ales, pentru că îmi plac vampirii dezabuzati. Pentru că sînt antinarativi, lirici, se lasă cu greu duși de val, sînt niște intruși în propria lor poveste de acțiune, care le cere să se agite, dar ei nu prea vor.
Alin: E prea temperat în eforturile afișate și stilistica abordată pentru a-l putea aprecia în registru de camp. Sau nu sunt eu suficient de rafinat. Dar tocmai temperanța asta m-a surprins și mi-a plăcut. Multe benzi din recolta recentă de la Vertigo au ieșit la înaintare cu un concept înalt și poate interesant, cu o estetică puternică, dar au lăsat desfășurarea narațiunii pe un plan secundar. Au lăsat povestea să se împleticească și să se zvârcolească, ceea ce în schimb a deturnat și artiștii altfel talentați. New Deadwardians în schimb, spre deosebire de Saucer Country sau chiar American Vampire, nu anunță din start intenții mărețe foarte greu de atins și m-a lăsat să descoper singur ceea ce scenariul și grafica, lucrând destul de coerent împreună, au de oferit. Inclusiv în ceea ce privește vampirismul.
Leave a Reply