În septembrie 2011 DC Comics și-au relansat linia de benzi desenate după o mini-serie intitulată Flashpoint. Au făcut și o animație după ea, dacă sunteți curioși. Relansarea nu s-a făcut cu destul de multă rigoare și atenție, însă în premisa inițială istoria ficțională a personajelor a cam fost rescrisă sau ștearsă cu buretele, deschizându-se astfel calea pentru noi povești. Unul dintre titlurile și personajele cel mai puternic afectate de schimbările din New 52 a fost Wonder Woman. Iar dacă în benzi precum Justice League aceste schimbări cam sunt date într-o parte, ele cam sunt în prim-planul titlului de Azzarello, Chiang și restul echipei artistice.
Volumul este deschis cu Apollo, o figură cu păr și piele de abanos din a cărui ochi și gură emană o lumină stacojie, sacrificând trei tinere pentru a obține o viziunea, o profeție. Hera decapitează doi cai, din al căror gâtlej însângerat răsare câte un trup și însărcinează centaurii astfel obținuți cu vânarea și uciderea Zolei, viitoarea mamă muritoare ce poartă în pântecele său sămânța ultimei escapade extramaritale a lui Zeus. Tânăra nu este salvată în primă fază de eroina care dă numele benzii, ci de Hermes, care facilitează întâlnirea celor două și pune astfel în mișcarea povestea întregii serii.
Se pun întrebări cu privire la originea Dianei și natura amazoanelor, apar noi personaje divine, ce ies din paradigma aliați/antagoniști și se petrece cam la fel de mult timp în haine de stradă discutând atât planuri, cât și aspecte personale, cât se petrece risipind pumni monștrilor. Din foarte multe puncte de vedere se simte ca o bandă de la Vertigo, ca un Hellblazar circa Mike Carrey sau ca un Sandman cu ceva mai multă acțiunea. În special în ceea ce privește relațiile dintre personaje. Evident, asta vine și cu un pic de controversă.
O schimbare majoră față de versiunea anterioară a lui Wonder Woman este exacerbarea elementului mitologic. Când a fost definitivată originea personajului în 87 de către George Perez el era prezent, însă destul de mult curățat de libinoșenie și macabru. Iar cu timpul a devenit din ce în ce mai ofuscat sub supereroisme și SFisme și amănunte pseudo-mitologice încât nu a mai rămas nimic din ele. Abordarea lui Azzarello este în schimb una de ”back-to-basics” prezentând zeii Olimpului ca o familie privilegiată și viciată de aceste privilegii, tratând însuși conflictul ca pe unul familial, poate puțin telenovelistic și melodramatic, însă în niciun caz ca înfruntări categorice între dușmani de moarte așezați în locuri clare pe spectrul moralității.
Grafica este deosebită mai ales în contextul restului New 52 unde abundă imitatori de Jim Lee, culori reci și întunecate aplicate în gradiente peste ilustrații deja suprarandate. Cliff Chiang și Tony Atkins vin cu ilustrații mult mai clare atât în ceea ce privește desenul în sine, cât și compoziția paginilor, furnizând doar atât detaliu cât este necesar pentru a stârni imaginația prin tușe destul de jucăușe, cu o neîngrijire calculată. Matthew Wilson preferă culori mai calde aplicate în pată plată sau cu o foarte ușoară valorație. De asemenea personajele au tipuri variate de trupuri, alese în concordanță cu caracterizarea lor și se pune un accent sporit pe vestimentație, astfel fiind de ajuns aruncat un ochi asupra personajelor, asupra posturii și hainelor alese, pentru a le intui personalitatea.
Wonder Woman – Blood este mult mai puțin o bandă cu supereroi și mult mai mult una de aventură scufundată destul de mult în horror, mitologie și fantastic, cu o realizare grafică cel puțin eficientă și plăcută și care se simte mult mai mult ca o bandă Vertigo decât aparițiile recente din partea respectivei edituri.
Volumul poate fi comandat de aici.
Leave a Reply