ALIN: Courtney Crumrin este cumva opusul lui Harry Potter. De la faptul că personajul principal este o puștoaică deloc orfană care trăiește cu părinții într-o suburbie nord-americană în casa stră-stră-stră unchiului bogat, până la filozofia fundamentală a seriei. Premisa seamănă, oarecum: copil ostracizat descoperă că-i vrăjitor și că lumea este plină de miracole pe care oamenii de rând aleg să le ignore. Doar că este mult mai multă suferință și chin și responsabilitate și nedreptate care nu se curăță prin cine știe ce intervenții karmice. Dacă Harry este un personaj în principal pasiv și lipsit de trăsături, căruia i se întâmplă tot felul de lucruri, numai bun pentru ca să se introducă cititorul în hainele sale, Courtney alege și judecă. Și de foarte multe ori, din lipsă de experiență, dar și din cauză că lumea-i crudă, deciziile sale nu sunt cele mai potrivite. La un moment-dat, pe timpul verii, unchiul Aloysius o ia pe Courtney cu el într-o călătorie prin Europa. Nu-i doar de plăcere vacanța. Prince of Nowhere este ultimul volum care descrie vizita celor a doi în vechiul continent și-i preferata mea dintr-o serie care deja mi-a plăcut nesperat de mult, fiind probabil cel mai întunecat, deprimant și matur punct al benzii de până atunci. Stând într-un castel gotic Courtney începe să aibă întâlniri nocturne cu eponimul Prinț al lui Nicăieri. Faptul că unchiul său o ignoră și pare să-i ascundă lucruri, tratându-o cum n-a făcut-o niciodată până atunci, anume ca pe un copil fără a fi în stare să-i ofere afecțiune parentală, o aruncă și mai mult în brațele nocturnului zburător. Dar relația ieșind din sfera platonicului, însă nici complet erotică, cel puțin nu strict textual, devine și una maladivă, bolnăvicioasă, care o vlăguiește pe fată. Că el e vampir și cu asta se ocupă ei. Dintre toate poveștile moderne cu monștrii ăștia pe care le-am citit, văzut sau jucat (care recunosc că nu-s chiar așa multe) mi s-a părut că aspectul metaforic a avut una dintre cele mai puternice execuții, din punctul ăsta de vedere(mă rog, doar din punctul ăsta de vedere) fiind pentru mine acolo sus lângă Låt den rätte komma(Let the right one come in – 2008) in și Bakjwi (Thirst – 2009). Spre deosebire de alte chestii cu vampiri ce au un element de dragoste, în special alte chestii țintite către adolescente, monstrul nu-i aici pentru a împlini niște fantezii(băiatul rău pe care îl iei și îl repari și te duce într-o lume miraculoasă), ci stă drept o primă experiență romantică în care se intră parte din curiozitate, parte din atracție, parte din rebeliune, din care se iese cu trupul și sufletul acoperite de traume.
MIHAI: Te-am prins, Alin!…deci banda asta e buna, ca-i darka (doar o tachinare prieteneasca si pour les connaisseurs)…he, he…stiu, de fapt, ca ai si alte motive. Le si expui.
ALIN: Îmi place mai mult orice chestie în care protagonistul suferă și se compromite și e convins de justețea unei căi care în final se dovedește a fi greșită, indiferent de ton.
MIHAI: Foarte necesare si interesante legaturile pe care le faci cu celelalte capitole (“co-textualizarile”, adica). Asadar, spre deosebire de ce s-a intimplat in “American Vampire”, unde se ridica in slavi sugativa americana imbunatatita, aici se executa – ca si in “Cronicile vampirice” ale lui Rice, intr-o anumita masura, mai sucita – o reverenta fata de batrina Europa, unde s-a nascut mitul. Faptul ca personajele ciudate se intorc la vatra, in cautare de solutii (vezi uncheashul lui Courtney, care nu-i vampir ci vrajitor, da’ umbla printre dinsii), mi se pare semnificativ. Si un gest de onestitate fata de ierarhiile culturale naturale…ehem.
Eu nu m-am gindit la Harry Potter, ca n-am vazut decit fragmentar vreo doua filme din serie, care nu m-au prea atins la sufletzel si nici despre “Thirst” nu stiam (se pare ca interesul meu pentru vampiri e nepermis de intermitent). M-am gindit si eu, in schimb, citind banda asta, la vampirul copil din “Let the right one in” (neaparat versiunea originala, suedeza), dar si la felul in care un copil recepteaza vampirul si vampirismul, in “Cronos”-ul lui Guillermo del Toro, filmul lui de debut. Acolo, o fetita asista la transformarea in vampir a bunicului ei, care, cum nu poseda un sicriu propriu, iar metamorfoza il ia pe nepregatite, ajunge sa se odihneasca in lada cu papusi a nepoatei, peste papusi. Recomand calduros aceste doua filme, mai ales celor care cred ca chestiile cu vampiri au toate o valoare estetica indoielnica. In rest, de acord ca vampirul e un soi de zburator in banda asta, unde, de fapt, el si zboara la propriu. Ipostaza lui cea mai spectaculoasa, aia inaripata, cu bustul gol si un soi de fusta neagra, am mai vazut-o undeva, dar nu-mi aduc aminte unde…sa mi se suprapuna, oare, pe imaginea lui Joaquín Cortés, dansatorul spaniol de flamenco-fusion, cu plete negre, fusta neagra si gol pina la briu?…sigur ca mi-a venit in cap, ca termen de comparatie, si desenul animat “Hotel Transylvania”, tot un film cu vampiri si copii si cu vampiri-copii, dar pe ala nu-l recomand.
ALIN: Subscriu la recomandări. Mie îmi seamănă foarte mult Wolfgangul înaripat cu un personaj dintr-un joc(întâmplarea face să fie tot cu vampiri) care mi-a plăcut mult de tot la vremea respectivă. Anume cu Raziel din Legacy of Kain – Soul Reaver. Nu știu dacă ai fi avut tu cum să fii supus la el. Amândoi au fața aia de David Bowie, inclusiv părul, care-i face puțin androginali, gheruțe și aripi. În prima Raziel e ceva mai musculos, dar după ce petrece milenii arzând în abis dă niște kile jos. Și devine androgin la propriu (adică oricum era și înainte că vampirii ăia-s sterili…nevermind)
MIHAI: Mda…”n-am fost supus” la jocul asta, asa cum banuiai…he, he…ei bine, tipul din poza mi se pare mai vampiric decit Wolfgang, pentru ca are aripi de liliac, in timp ce vampirul adolescent despre care vorbim are aripi de pasare de prada, ceea ce-i cam excentric. Adica nu ajungeau impielitzarile animaliere pe care le furniza, cu intelepciune – ca-i vorba despre “children of the night”, totusi – traditia vampirica: lup, liliac si sobolan?!…pasarile de prada nu dorm noaptea?…alo, domnu’ Naifeh?
ALIN: Mi s-a părut că vampirismul este tratat într-un fel foarte clasic aici, așa că nu știu ce rost ar avea să te întreb dacă ai găsit dezvoltări inovatoare în mitologia vampirică, dar întrebarea rămâne totuși în aer, dacă de fapt chiar ai găsit lucruri noi și interesante sau dacă vrei să le expui pe cele prezente. Însă, mi-ai spus, așa vag, cam pe atunci când ai început să o citești, că vrei să decimezi banda, că nu prea ți-a plăcut. Și-s curios dacă a persistat dorința și de unde vine.
MIHAI: Incep prin a raspunde la partea a doua a intrebarii tale. Ce nu mi-a placut, ba chiar m-a facut sa-mi intrerup lectura dupa primele pagini si sa-ti scriu ca “bine ai facut sa propui un singur episod” a fost exoscheletul ideologic al vampirului (am fost atit de incintat de gaselnita asta, aplicata la “American Vampire”, incit o repet…pina ce stric jucaria): de data asta avem o metafora a copilului neinteles de lumea adultilor. Prima conversatie de pe acoperis a micutzului (aparent) Wolfgang si a micutzei Courtney, sub cerul instelat, mi s-a parut ca insiropeaza excesiv aceasta metafora. Am inghitit mai greu exoscheletul asta ideologic decit cel rasist din “American Vampire”, pentru ca asta e melodramatic. Adica banda asta m-a facut sa ma gindesc la “Let the right one in”, e adevarat, insa, spre deosebire de tine, nu cred ca pot fi echivalate valoric cele doua opere. In filmul suedez e o referinta mult mai subtila (mai “endoscheletica”) la alienare…ah, betivii si declasatii nordici, iarna aia suedeza pustie, cu cladirile ei standard, chipul “alb”, fara expresie, al baiatului…, la singuratatea adolescentului neinteles si la respingerea emigrantilor mai tuciurii (vampiritza e cam tziganca acolo si pute). In afara de asta, m-a cam iritat la inceput mecla reprezentata prea realist a lui Wolfgang, cu cararea lui pe mijloc si aspectul lui de idol al adolescentelor, un soi de Justin Bieber combinat cu Michael Jackson (bine ca ulterior i se mai moduleaza aspectul asta realmente kitschos, dupa parerea mea). Si cred ca scirtziie mai ales pus alaturi de Courtney, care e expresiv desenata, cu aspectul ei de manga.
ALIN: A, cred că paranteza aia nu-i destul de puternică. Clar nu-i Prince of Nowhere la fel de valoros ca Let the Right one In. Doar că vampirii de obicei, sunt metafore vaste (clase sociale, etnii, întrupare pentru diferite paranoia), iar atunci când sunt totuși reflexia unor caractere sau trăiri de obicei merg către unele puternice ca pasiune sexuală sau furia către un univers injust. În astea trei ei servesc drept oglindirea unor lucruri foarte mici și personale. Nu mi se pare că-i foarte des vampirismul folosit pentru a încarna sentimentul de alienare sau de vinovăție.
Cred că nu prea ți-a venit în cap Harry Potter și din cauză că te-am săltat direct în mijlocul seriei și încă într-un punct destul de îndepărtat de premisele originale. Aici chiar n-aduce așa mult. Iar cam din același motiv cred că te râcâine niște lucruri mai mult decât pe mine. Că n-ai avut timp să te aclimatizezi. Și nici n-ai experimentat evenimentele dramatice care ridică nivelul emoțiilor personajelor. E adevărat că ar fi mers puțin mai multă subtilitate în unele locuri, ceva mai multă nuanță, o mână mai atentă în unele replici, dar lucrurile astea cer spațiu și tocmai asta nu prea a avut Naifeh, care a trebuit să îngrămădească totul în 60 de pagini. Nu mi-ar fi plăcut să facă o treabă mai subtilă, dar mai sărăcăcioasă, mai puțin eficientă în a spune tot ce vrea să spună. Sau măcar în ceea ce mi se pare mie că ar vrea să spună.
Acum, eu aș contesta puțin faptul că metafora-i pur și simplu ”copilul neînțeles de adulți”. Are calitatea asta, da. Wolfgang are un pic de Peter Pan în el(și titlul sugerea asta puțin, nu? Neverwhere/Nowhere?). Însă îmi pare că-i puțin mai miezoasă. Cred că jocurile alea două, cel de Monopoly și cel de șah, sunt destul de importante. În special ce spune Courtney despre Monopoly: ”I’d start off with a little money and all these hopes. But before long, my mom would buy Boardwalk and I just knew I was doomed. Thing is the game would keep going and going for hours. I’m watching my money dwindle, my debts pile up, my little triumphs getting sold off…and my folks smirking. I like this game [șahul, adică] better. When you know you can’t win, it’s over”. E aproape ca viața reală modul cum descrie jocul de Monopoly, nu? Mai mult, viața reală așa cum ar decide societatea (părinții ei sunt niște yuppies foarte conformiști) că trebuie să o trăiești. Și Courtney nu este în stare să accepte lucrul ăsta. Nu-i în stare să accepte că trebuie să răzbați, să te chinui, chiar să speri în fața eșecului, în fața suferinței, în fața pierderii. Pentru că în ciuda precocității sale, în ciuda faptului că-i o vrăjitoare ce cunoaște tainele lumii, Courteny este tot un copil și nu a trăit destul încât să afle că ai de ce spera. În schimb, unchiul său alege să continue să joace ”monopoly”, chiar confruntat cu moartea sa inevitabilă într-un fel mundan, nedemn de un mare vrăjitor cum este el. Asta mi se pare că ar fi una dintre metaforele centrale ale benzii (pe lângă cea cu relațiile nașpa). Contrastul ăsta dintre a îndura, a juca după reguli și a alege calea ușoară, oricare ar fi ea. Ținând cont că personajele se tot referă la vampiri ca fiind morți și banda-i țintită către copii goth, aș zice că această cale ușoară ar putea fi chiar sinuciderea.
MIHAI: Cred ca ai dreptate, dar ca sa capeti aceasta perspectiva ai nevoie, cum zici, de mai multe episoade si sa depasesti melodrama discutiei de pe acoperis, iar mie nu mi-a fost chiar usor s-o fac.
Acuma citeva lucruri, din perspectiva vampirologica, despre nepotrivirea asta, in cazul micii vrajitoare (la care faci si tu oarece aluzie), dintre partea emotionala infantila si vulnerabila, pe de-o parte, si skilurile supranaturale si datatoare de putere asupra celorlalti, pe de alta. Personajul care exprima cel mai bine acest contrast, acest oximoron, de fapt, este hangita hai batrina, atunci cind unchiul lui Courtney sustine in fata ei ca nepoata lui e prea puternica pentru un vampiras nerusinat: “E un copil, prostule, e vulnerabila intr-un fel care n-are deloc de-a face cu puterea”. Una dintre frazele destepte ale benzii. Ei bine, chiar daca aici e vorba despre o vrajitoritza, nu despre o vampiritza, ea reproduce – la scara si mutatis mutandis, desigur – un vampirem clasic si anume dihotomia, esential romantica din fiinta vampirului stokerian, dintre instinct si minte. Contele Dracula al lui Stoker si ipostazele ulterioare care il imita sint o coincidentia oppositorum (simt nevoia sa fiu pretios), o coabitare conflictiva, ca aia dintre Base si Ponta, dintre dimensiunea rudimentara, animalica, imatura si neevoluata, si stiinta matura a lumii, pe care o dau, inevitabil, secolele de existenta in nemoarte…ma rog…vampirul lui Stoker are, dupa parerea lui Van Helsing-Stoker, doar o inteligenta reptila, cel mult o viclenie, asa, pentru ca, in fond, el reactioneaza ca un animal prostac. Mai ales atunci cind se retrage la castelul lui transilvanean, ca intr-un birlog, oferindu-se ca tinta usoara “echipei luminii”.
Dupa discutia dintre cei doi adolescenti, sub cerul instelat, povestea se imbunatateste simtitor (dar Wolfgang si cararea lui pe mijloc new romantic continua sa ma enerveze), iar impresia finala pe care mi-a lasat-o a fost una placuta. Iar imbunatatirea se datoreaza in principal iesirii la rampa a uncheashului Aloysius, care combina posturile grave si usor ridicole, de dramoleta cu aristocrati cu nasul pe sus (pare ca, patruns de responsabilitate si de constiinta vinei fata de nepoata neglijata, e gata sa se sacrifice pentru ea), cu smecheria de cartier: de fapt, in infruntarea cu ducesa Isolda, nu are deloc de gind sa-si dea viata, ci doar sa intirzie lupta pina la rasaritul prajitor de vampiri, ca un pishicher ce e….sau pur si simplu are noroc si ii ies lucrurile mai bine decit se astepta. Am devenit fan Aloysius (ma rog…nici Courney nu-i de aruncat, asa, drept contrapunct la unchi). As dori sa-l revad. In fine, datorita abilitatilor lui Aloysius, o istorie care se indrepta spre un final solemn si tragic se termina cu nepoata si unchiul zacind, putin shifonati, dar, in rest, bine-mersi, intr-un spital elvetian. Bunicul sforaie “ca o locomotiva cu aburi”, in timp ce pe tavita din fata lui Courtney se afla sticluta aproape goala cu elixirul vitalizant pe care bunicul il primise de la ducesa, atunci cind inca se aflau in bune relatii de familie. Apropo, sa intelegem ca elixirul ducesei o vindeca pe fetita de vampirizarea ce parea inevitabila? Iar, ceea ce e si mai important pentru mine, pushtiulica Bieber & Jackson a fost prajit in mormint si, sper, eliminat din banda.
ALIN: Elixirul ducesei o vindecă pe Courtney de vampirismul inevitabil, însă stră-stră-unchiul se cam sacrifică. Și ăsta o să fie conflictul principal din episoadele următoare când toate năzdrăvăniile lui Courtney or să se întoarcă să o muște de fund, iar Aloyisus va avea de ales între a-și prelungi viața și a-și preda nepoata pe mâinile autorităților vrăjitorești.
MIHAI: Aha…deci bunicul va fi depasit de situatie…oricum, as vrea sa-l mai vad.
Trec, in sfirsit, la reciclarile si inovatiile despre care m-ai intrebat. Incep cu reciclarile.
Bine ca mi-ai dat context, fiindca altfel as fi crezut ca toata tarasenia, nu doar episodul asta, se petrece intr-o lume germanica. Aici avem un sat cu castel, han, matusi saxone cu batic si un ghid care vorbeste engleza cu accent germanic (nu-i singurul care poceste engleza pentru a se obtine un efect de autenticitate) si care arata ca un bavarez costumat in bavarez cit tine Oktoberfestu’. Si in anumite filme ale celebrei – pentru vampirologi – case de productie britanica Hammer (de exemplu, chiar primul film produs de ei, “Horror of Dracula”, din 1958), istoria vampirica se petrece in localitati cu aer sau tenta germanica: onomastica, toponimie, accent, mustatile infoiate ale cetatenilor si vestimentatia lor, casele cu lemn aparent pe fatada etc. Nu stiu ce aveau englezii cu nemtii de l-au mutat pe Dracula din Transilvania in Germania. Sa le fi platit simbolic politze din al doilea razboi mondial?…speculez gratuit…nu ma lua in seama. Sau sa fie vorba, mai degraba, despre o manifestare mai mult sau mai putin asumata a respectului pentru Friedrich Wilhelm Murnau si al sau “Nosferatu” (1922), prima adaptare pentru marele ecran (si ilegala, pentru ca regizorul n-a reusit sa obtina drepturile de autor de la vaduva scriitorului irlandez) a romanului lui Bram Stoker si unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografului?
Tot la capitolul reciclari o trec si pe vampiroaica ai batrina, Isolda Krumrhein (un nume de familie mai germanic nici ca se putea), o varianta destul de transparenta a lui Báthory Erzsébet, o sugativa istorica, de data aceasta, care se imbaia si se hranea – zice-se – cu singele slujitoarelor tinere, pentru a-si mentine junetea vesnica. A murit, dupa cum se stie, zidita din porunca imparatului, intr-un turn al propriului castel. Ca sa nu mai spunem ca un vampirem clasic, stokerian, e si intrepatrunderea dintre vampirism si nobletea de singe, europeana.
Familiar imi este si intro-ul, pentru ca prezinta vampirismul ca o legenda buna doar de povestit turistilor si apoi se dovedeste ca personajele coltzate sint foarte consistente, reale si periculoase. E un procedeu comunicativ eficient, cred, o incercare de a-l acomoda progresiv cu fictiunea vampirica pe un consumator pozitivist si urban, dar caruia ii place sa simta oarece fior superstitios din cind in cind. Si asta-i o chestie mostenita de la tataia Stoker. La el, avocatzelul Jonathan Harker e tot un civilizat pozitivist care isi bate joc de superstitiile transilvane, pentru a si-o lua mai apoi in bot.
Nu cred ca mai are rost sa insist si asupra restului vampiremelor ce se regasesc la Ted Naifeh, pentru ca sint destul de vizibile: prajitul la soare, zborul, metamorfozele vampirului.
Pe lista inovatiilor superficiale si cam fara rost as trece altoirea vampirului cu pasarea de prada si aripile ei, despre care am pomenit inainte. As vrea sa ma opresc, insa, la o inovatie mica a lui Naifeh, dar ingenioasa, care m-a facut sa visez putin. Asta, apropo de “oglindirea unor lucruri foarte mici și personale”, despre care vorbeai inainte. Courtney Crumrin poarta in par o agrafa in forma de liliac. I se vede inca din a doua caseta a benzii, iar la sfirsit, agrafa se afla cu fata in jos si acul de siguranta la vedere, pe tava de pe patul de spital.
S-ar putea crede ca e un detaliu fara importanta, desi destul de shic, dar eu cred ca are o semnificatie subtila: In primul rind, e un soi de mise en abyme pentru o istorie vampirica autoreflexiva, ironica si respectuoasa, in acelasi timp, fata de mit. Altfel cum s-ar putea intepreta faptul ca eroina unui benzi desenate cu coltzatzi poarta tocmai una dintre ipostazele zoomorfe ale acestora pe post de accesoriu “de frumusete”?! E si un anunt facut cititorilor, o anticipare: “urmeaza o poveste cu vampiri, bre!”. Iar caseta de la sfirsit in care agrafa e asezata cu fata in jos spune, intr-un limbaj foarte pop: “I-am dovedit pe vampiri…Justin Bieber zace prajit in sicriu”. Pe de alta parte, sigur ca autoreferentialitatea in povestile cu vampiri, ca si in comics-urile cu supereroi – asupra careia mi-ai atras atentia chiar tu, Alin – e aproape inevitabila de la un moment incolo…iar momentul acela a trecut de multa vreme. Adica e dificil sa mai fabrici, ca autor, o chestie cit de cit valabila cu vampiri, strict “pe bune”, facindu-te ca n-ai auzit de zecile de povesti cu care, de fapt, ai crescut, si tu si publicul tau. Ma refer la autorii si consumatorii occidentali, desigur. Prin urmare, practic nu mai prea exista decit povesti “postume” cu vampiri. Un critic literar spaniol foloseste expresia “literatura postuma” pentru cea postmoderna, nestiind ca, prin asta, vampirizeaza o anumita literatura, transformind-o intr-o populatie de morti vii…he, he.
ALIN: Și Jean-Pierre Dionnet zice cam același lucru despre despre banda auto-reflexivă cu supereroi, descriind-o drept ”cavoul benzii desenate, clădit peste trupul lui Ditko.”
MIHAI: Asta inseamna ca traim in plina era vampirica fara sa ne dam seama…he, he. In orice caz, cred ca expresia cu pricina se potriveste si pentru produsele culturale vampirice pe deplin constiente de ce a fost inainte, o constienta manifestata prin tot soiul de aluzii transtextuale, care strabat in ambele sensuri drumul de la omagiu la bascalie…si uneori ramin la mijloc, in indeterminare, asa incit nu prea stii cum sa le iei. Asa-i in postmodernism, deh…E natural ca majoritatea produselor vampirice noi sa se priveasca pe sine in oglinda celor vechi. Si nu e vorba doar de parodii-pastishe cu totul asumate si, cumva, exhibitioniste, precum “Bram Stoker’s Dracula” al lui Coppola, plin de citate culturale. Ci chiar de filme de duzina, unde vampirul x ii zice vanhelsing-ului de serviciu, care-l ameninta cu un crucifix, ca “a vazut prea multe filme cu vampiri”. Si apoi ii pirleste crucifixul dintr-o suflare duhnind a pucioasa. Dat fiind ca nimic nu-i nou sub soare, asa cum sugeram si in legatura cu “American Vampire”, valoarea unui produs inscris intr-un discurs mitic nu sta in defrisari culturale de amploare, pentru ca, altfel, din doua una: ori s-ar autoexclude din mit, printr-o noutate absoluta, desi interesanta pentru consumatorii elitisti, ori s-ar face vinovat de ignoranta, pretinzind ca a gaurit macaroana. Valoarea sta in originalitatea asta umila si subtila, care, in cazul de fata, reinterpreteaza cu prospetime si ingeniozitate un vampirem, in principiu, obosit. Dar aici nu intra in discutie doar agrafa cu pricina, ci si amestecul de solemnitate, umor, mai mult involuntar, si smecherie, intruchipat de Aloysius. Babu ii si un Van Helsing, dar si un cuasivampir, prin stapinirea magiei si prin eforturile lui de a trai vesnic. Sigur ca interferenta, in aceeasi fiinta, a lui Dracula cu Van Helsing – care-i, pina la urma, contra natura si “tu centrezi si tot tu dai cu capul” – apare si in “Blade”, dar acolo e o chestie mult mai terestra si mai simplutza decit la Ted Naifeh.
ALIN: Cred că lipsa de inovație majoră, sau mai degrabă constantele trimiteri la ”mitologia” vampirului țin un pic și de o anumită economie narativă. Se folosește de istoria deja scrisă a monștrilor pentru a nu îngrămădi cititorul cu informație care până la urmă nu contribuie la atmosferă, la caracterizare și nici nu împinge povestea în față. Nu exclude ce spui tu. Adică pe de-o parte este interpretarea teoretică, însă intervine și realitatea tehnică. Amândouă la fel de valide și demne de luat în considerare. Lui Courtney, și implicit cititorului, nu trebuie să îi explice nimeni că vampirul nu-și reflectă figura în oglindă. Știe deja. Courtney din toate tomurile citite și noi, într-o oarecare măsură, la fel. La fel și cu modul cum se hrănește, cum devii vampir, că vampirul nu poate intra neinvitat în casă etc. Până la urmă astea sunt premisele genului și Naifeh le folosește pentru a-și spune propria poveste.
MIHAI: De acord cu exigenta narativa.
ALIN: Ăă, o chestie care mi-a rămas puțin neclară. Faptul că Wolfgang poate uneori să stea la lumina zilei și alte ori nu poate vine din ”tradiție”? Fie ea filmică, literară sa folclorică? Adică e specificat pe undeva că lumina răsăritului de soare e cea care omora vampirii sau e pur și simplu un comentariu asupra relației complicate dintre vampiri și soare de-a lungul timpului(că uneori îi omoară brusc, alteori mai încet, mai rar dar se întâmplă și să nu-i afecteze cu nimic, uneori doar îi face să lucească)?
MIHAI: Lucrurile stau cam asa: Stoker (prin vocea lui Van Helsing) n-a spus niciunde ca vampirache ar fi prajit de soare sau de lumina zilei, ci doar ca in timpul zilei puterile lui sint reduse. Murnau, insa, a realizat niste modificari de vampireme, in “Nosferatu”, si pentru ca avea gusturi proprii, dar si pentru ca dorea sa mascheze faptul ca filmul lui era o adaptare (ilegala) dupa Stoker. Printre schimbarile operate de regizorul expresionist german s-a numarat si ideea cu lumina ucigatoare, care s-a impus in mit. Ca mitul nu incepe cu Stoker si cu literatura, dupa parerea mea, ci cu filmul. Literatura, presa imperiala a imparatesei Mariei Tereza despre vampirii din satele sirbesti, folclorul romanesc sau irlandez, bazaconiile ezoterice ale confreriei secrete din care facea parte Bram Stoker si impresiile geografice, sociale, etnografice si istorice ale diversilor calatori occidentali care s-au perindat prin Transilvania si tarile romane nu sint decit materiale brute sau semifabricate ale mitului in devenire. In rest, despre semnificatiile simbolice ale luminii solare in relatia cu vampirii nu pot decit sa speculez (“lumina” Binelui vs. “intunericul” Raului in care se misca vampirul etc.). Prefer sa n-o fac.
Iti spun si eu intrebarea mea inevitabila, pentru cineva cu competentele tale, Alin: Cum ti s-a parut partea grafica, atit stilul cit si maniera in care povesteste Naifeh?
ALIN: ”Competențele mele”. Heh. E … eficientă. Nu-i nimic care să te dea pe spate. Cred că îl apreciezi puțin mai mult dacă îi vezi și restul operelor și-ți dai seama nu doar că-i destul de cameleonic tipul, dar chiar că știe să deseneze. Altfel riști să crezi că nu poate face degete, ci doar gheare și te trezești să spui că nu știe anatomie.
MIHAI: Un mic “he, he” bag si io aici, tot pour le connaisseurs.
ALIN: Oricum, cunoaște atât principiile desenului cât și ale benzii desenate și mi se pare că narațiunea grafică este mult mai bună decât în cazul altor artiști mult mai celebrați. Pur și simplu își face bine treaba. Paginile sunt compuse bine, cadrele comunică ce trebuie să comunice, personajele sunt expresive atât în fețe cât și în trup, spațiile sunt bine stabilite și au oarece coerență. Însă are o asonanță în tonul comunicat prin felul în care își face personajele care cred că ar putea deranja. Sau mai degrabă, bruschează trecerile de la un ton la altul. Iar chestia asta o coboară un pic. Poate trebuie să elaborez.
După cum am zis, banda-i în principiu una pentru copii, hai adolescenți, și îndreptată în special către cei triști și necăjiți, care se simt oropsiți de societate. Și spre deosebire de Gloomcoockie, altă serie a sa pentru aceiași copii, asta nu vrea să-i mângâie pe burtă, ci să-i confrunte puțin cu niște aspecte critice legate de viziunea lor asupra lumii. Pentru a face treaba asta preia niște tehnici și mărci de stil de la Mignola. Pe lângă faptul că îi place să facă multe umbre are și un design de personaje asemănător (aici nu-i așa clar că nu prea apar monștri nu chiar umanoizi). Vampirul cu aripi de pasăre s-ar putea să fie o chestie mignoleană, că și omului ăluia îi plac penele și păsările. În fine, reprezintă arhitectura cam la fel, printr-un contrast între detaliu și sugestie, lăsând texturile, sau chiar bucăți întregi din obiecte și clădiri, în aer sau acoperindu-le cu umbre. Și mai ales ruinele unde se întâmplă confruntarea finală. În unele scene alea-s Mignola pur. La fel și lupii. Da-i un Mignola așa, mai pentru copii, mai moale, mai personal, mai deschis și mai puțin ambițios. Nu are la fel de multă rigoare în compoziții, în construcția figurilor. La Mignola dacă scoți câteva detalii obții niște ilustrații abstracte foarte armonioase. Aici, nu prea ai cum. Nu aș zice că-i direct asta buba, fiindcă Mignola este foarte steril și Courtney Crumrin este o trebă mai intimă. Dar vrea să suprapună două registre diferite, franjurând grafic, implicit și tonal, banda. Uneori personajele sunt muncite, sunt sculptate, sunt construie în feluri diferite, nu doar între ele, chiar același personaj de la cadru la cadru. Poate fi deranjant acest salt. Este mult mai talentat ca ilustrator decât ca un caricaturist și asta-i una dintre slăbiciunile întregii serii. Că încearcă să facă ceva gotic și întunecat, care să se simtă sinistru și fantastic, dar care să fie în același timp și pentru copii. Shadow of the Torturer arată bine că-i doar gotică și întunecată. Polly and the Pirates arată bine că-i doar o povește de aventură drăgălașă cu o fetiță pirat. Ce ar fi vrut să facă în Courtney Crumrin este în schimb mult mai greu și nu-i iese mereu. Însă nu-i iese în sensul că deși oferă o grafică de bun randament care-și spune bine povestea, riscă uneori să scoată cititorul cârcotaș din experiență. Și nu oferă nimic imediat impresionant care să mulțumească cititorul neatent. Ceea ce n-aș zice că-i un capăt de lume. Și prin faptul că s-a chinuit, dar nu a avut talentul necesar este mai puțin frustrant decât dacă ar fi fost în stare, dar n-ar fi avut starea.
Acum, eu aș vrea să zic că în afară de modul cum desenează uneori ochii lui Courtney n-are nicio treabă cu manga. Manga, în măsura în care poți distinge trăsături specifice, tinde să fie mult mai randată și să creeze un contrast între niște figuri nu deosebit de detaliate, însă realist proporționate, fundaluri aproape fotorealiste și fețe foarte simplu desenate și caricaturale. Mai au și niște chestii distincte în ceea ce privește aspectul paginilor, diferite scurtături grafice și folosirea foarte expresivă a liniilor de viteză(de fapt ce folosesc americanii pentru viteză ei folosesc foarte mult și pentru a sugera emoții puternice).
Și eu tot zic că Wolfgang e mai mult Bowie decât Bieber.
MIHAI: Ai ales si tu imaginea care-ti convine…he, he…in ce arati tu ii Bowie, da, insa aicishia ii Bieber & Jackson toata ziua (chiar daca recunosc ca nu-i desenat tot timpul atit de penibil):
ALIN: E proteic și se plimbă pe spectrul sex-simbolurilor masculine. 😛
MIHAI: O fi…insa cind Wolfgagamitza, asta, trece prin faza Bieber, io tre sa privesc in alta parte…si nu mi se pare ca-i fericit contrastul, din a treia caseta postata de mine mai sus, intre hiperealistul de Wolfgang si esentializata de Courtney. Nu ti se pare ca si contrastul asta poate fi trecut pe lista inconsecventelor lui Naifeh, alaturi de reprezentarile cladirilor (despre care pomeneai mai sus), ba din citeva linii si umbre, ba hiperdetaliate? Adica bag sama ca, la fel ca Osamu Tezuka sau Johann Sfar, si Naifeh ar vrea sa varieze reprezentarea in functie de starea de spirit a personajului sau de intentia comunicativa a desenatorului, dar variatia e atit de mare si deasa incit devine cam nesemnificativa si gratuita la un moment dat, ca o figura retorica moarta sau dezafectata. Si nu-mi ajunge ideea ca vampirul e metamorfotic prin definitie…fiindca aici se transforma intr-un adevarat “semafor”: Bieber-Bowie-Jackson-Bowie-Bieber.
ALIN: Asta-i una dintre chestiile la care mă refer. Nu cred că o face neapărat ca Tezuka (și restul mangaka), unde-i complet asumată treaba și are mai mult de-a face cu gradul de idealizare a unui obiect, cu cât de mult se așteaptă să se regăsească cititorul în personaj. Este o chestie destul de manipulativă. Aici sunt destul de sigur că nu-i în stare să găsească o caricaturizare potrivită așa că schimbă chipurile și figurile(chiar modul în care pare să le construiască, ceea ce-i chestia cu adevărat deranjantă) în funcție de necesitatea scenei. Dacă trebuie să fie prietenos îl desenează adolescentin, cu chip primitor, cu ochi mari și buze cărnoase; dacă trebuie să fie sinistru îi pune fața lui Bowie, supta și pătrunsă de umbre. Acum, trebuie să ai puțin în vedere și publicul țintă. Că nu suntem noi. Adică, discordanța este deranjată, sunt complet de acord. În parte și deoarece pentru noi chipul ăla de idol pop nu comunică același lucru ce comunică pentru fete de 12-15 ani. Tu vezi acolo un papițoi ridicol. Ele văd băiatul de vis, care-i atâââââât de drăguuuț. Adică pentru noi moaca aia de-ți vine să o hrănești cu palme ne scoate din lectură fiindcă ceea ce ne spune este altceva decât ceea ce propune contextul scenei. În cazul lor nu se întâmplă asta. Poate-i urât față de fetele de 12-15 ani să zic chestia asta și să le subapreciez calitățile critice într-o asemenea măsură. Dar la vârsta aia hormonii-s mai forțoși decât neuronii și mă susțin și faptele, că altfel n-ai ști până și tu cine-i Bieber (Cu toate că-i cam trecut tipul. Acum One Direction este la modă).
MIHAI: De acord ca nu sintem noi publicul tinta, in principiu, dar Naifeh pare uneori sa ni se adreseze si noua. Care-i shpilu cu frazele si cu subtilitatile alea “mature”, daca nu-i asa? Adica nu face banda numai pentru copii si atunci se expune la riscuri. Vrei sa impaci, si capra, si varza?…atunci esti in pericol sa iei in cap, ori o varza, ori o capra. In orice caz, trebuie sa ascult otzira de One Direction, ca sa fiu in pas cu vremurile.
ALIN: Apăi, cum vrei să facă artă(sau chiar divertisment de oarece calitate) fără să se supună la riscuri? Prefer oricând ceva ambițios și care eșuează unei chestii făcute la sigur. Măcar pentru elementul didactic. În orice caz, cred că ar fi vremea să încheiem.
MIHAI: da…sa incheiem cu banda asta, ca s-a lasat intunericul si trebuie sa ma odihnesc in lada mea de lemn, pe un strat de pamint transilvanean reavan…si sa stii ca pina ce am terminat noi discutia asta am apucat sa vad sudcoreanitatea de ”Thirst”, plus ”Byzantium”, unul dintre cinevampirismele noi pe care mi le-a recomandat Carmen Moise. Deci sint mult mai bine pregatit pentru urmatoarea discutie.
Mihai Iacob :
Profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (catedra de spaniolă), unde predă materii precum argumentație politică și publicitară, literatură spaniolă, modalități narative verbale și audio-vizuale, postmodernism hispanic.
Leave a Reply