No, începem seria de discuții anunțate aici cu primul story-arc din American Vampire de Scott Snyder și Rafael Albuquerque publicată de Vertigo.
Alin: Nu știu de cât context este nevoie pentru asta, fiind primul volum din serie. Dacă te nedumirește și confuzează înseamnă că-i ceva greșit la el. Dar na, hai să zic două vorbe despre ceva care poate nu o ieși atât de clar doar din lecturarea primei povești. American Vampire a fost una dintre ultimele serii cât de cât populare de la Vertigo după care a urmat o implozie, editura devenind din locul unde autorii de la DC să-și publice propriile serii într-un loc prin care DC să publice diferite chestii licențiate, ca adaptări după Django Unchained și The Girl with the Dragon Tatoo. Dar asta n-are cine știe ce legătură cu banda. American Vampire, cel puțin pentru primele 4-5 povești, este mai puțin o bandă despre vampiri, cât o bandă despre America văzută prin perspectiva unui triplu conflict între oamenii normali, vampirii europeni și cei americani. Ce mi s-a părut intersant este că fiecare volum folosește cumva filtrul unui gen. Primul cred că este cel mai apropiat de horror, urmând banda cu detectivi, benzi de război în diferite perioade, western și tot așa. La un moment dat mi s-a părut că ar putea ajunge să construiască vreo teză interesantă(sau măcar o teză) despre nația nord-americană prin lucrul cu genul și diferențele între cele două specii de vampiri(de exemplu cei americani sunt vulnerabili la aur, iar cei europeni la lemn), însă după o vreme își prinde urechile în propria mitologie internă care aduce din ce în ce mai mult cu o versiune mai puțin goth a cea din RPGurile Masquerade (niște jocuri atât pe hârtie, cât și pe calculator în care există diferite societăți vampirice ce trăiesc prin umbră cu vampirii împărțiți în caste cu multiple atribute și diferențe fiziologice), astfel încât nu-mi pare să spună mai mult decât că vampirii bătrâni sunt ca niște Nosferatu mai mari și mai puternici, ăia europeni ca Dracula și ăștia americani ca cei din Buffy, care trec ușor de la niște tineri chipeși la creaturi cu fețe diforme și gheare enorme. Desigur, impresia asta n-ar trebui să te oprească să citești mult mai mult decât atât în diferitele elemente cu care te întâlnești.
Mihai: Ai dreptate, Alin…daca as avea nevoie de foarte mult context ca sa pricep, atunci din doua una: ori American Vampire e o noutate absoluta, fara nicio legatura cu manfestarile anterioare ale mitului vampiric (ceea ce e greu de crezut), ori nu prea am habar io de mitul asta si orice chestie pe care o citesc ma deruteaza si ma confuzeaza, ceea ce tot putin probabil e, pentru ca am ceva habar, chiar daca nu-s ceea ce se cheama un specialist…he, he.
Cred ca ai si nu ai dreptate cind spui ca banda asta e mai putin despre vampiri decit despre conflictul dintre europeni si americani, sau despre o “mitologie interna” americana, care functioneaza (si) in afara mitului vampirului. Explic: mereu a fost asa, adica vampirul a fost tot timpul o alegorie sau o expresie pentru ceva aflat dincolo de el. De exemplu, la inceputuri, vampirul a reprezentat frica britanicilor victorieni de “colonizarea inversa”, adica sa nu vina, dom’ne, la Londra toti orientalii astia paduchiosi pe care i-am cucerit noi si sa ne infesteze care cumva pe noi, englezii “verzi”, cu diverse boli exotice si ideologii periculoase…si, pe deasupra, sa ne mai shuteasca si femeile, si banii. Contele Dracula al lui Stoker e un estic care descinde amenintator in Anglia, dupa ce cumpara, prin intermediari, mai multe case acolo, printre care si o abatie in ruina…apoi, cind un membru al “echipei luminii”, cum se autointituleaza sugestiv grupul vinatorilor de vampiri, vrea sa-l spintece cu un cutit (apropo, naivul asta care isi inchipuie ca vampirache e asa usor de ucis e un american, Quincey Morris), reuseste doar sa-i taie haina din care cad teancuri de bancnote. Apoi, vampirul e o expresie, o sublimare artistica a nevoilor sexuale reprimate. Penetrarea jugularelor feminine de catre coltii vampirului masculin face aluzie la un alt fel de penetrare, a altceva de catre altceva, e usor de ghicit…ca si intzepuirea, mai degraba sexuala decit vladtzepesheasca, a vampirului cu tzepushele de lemn….asta ar fi una dintre interpretarile psihanalitice (facile, dar inevitabile) care s-au dat mitului.
Cum este vorba despre un mit cu versiuni si ipostaze in diverse perioade si tari, fiecare ipostaza e reprezentarea alegorica a ideilor si nelinistilor unei vremi sau ale unei comunitati culturale. Asadar, la rigoare, orice poveste cu vampiri este si nu este strict despre vampiri.
Alin: Sigur, la rigoare orice poveste de gen e și nu este despre parametrii genului. Noirul este despre criza existențială citadină și reprimare sexuală, westernul despre spiritul de frontieră și brutalitatea peste care civilizația se clădește, poveștile cu zombie tind să fie despre frica de pierdere a individualității într-o societate conformistă, etc, etc. Voiam cumva să-ți prezint în perspectivă cam despre ce ar deveni seria.
Așa, cred că asta va fi prima întrebare pentru toate benzile discutate. Strict din punct de vedere al caracteristicelor vampirilor și al elementelor narative întâlnite în poveștile cu ei, face Snyder ceva original? Continuă o linie clasică în vreo formă originală? Sau cade pradă unor elemente derivative și artificiale?
Mihai: Raspunsul e indoit si la intrebarea asta. Una dintre ideile lui Snyder (si Stephen King, nu?) este, dupa cum spuneai, conflictul asta etnic, intre europeni si americani, la care se adauga unul clasist, cam simplisto-marxist dupa gustul meu, si unul generational: vampirii europeni sint “vechi”, dar sint si sint burjuii si capitalistii care sug singele poporului, nenica, in vreme ce vampirul american e banditul din westernuri si starleta din filme. Aceasta tripla codificare a sugaciului coltzat (etnica, generationala si clasista) nu e tocmai originala: in Blade apare un conflict intre vampiri batrini si traditionalisti, care mai cred in norme vs. “tineretul din ziua de azi”. Conflict de clasa exista in Underworld, intre vampirii nobili si elitisti, care locuiesc in castele, si oamenii-lup, care-s niste oameni ai padurii, tarani in cel mai bun caz. Inainte de filmele astea doua o avem pe Anne Rice, cu ciclul narativ al Cronicilor vampirice, care citeste mitul si in cheie etnica, punindu-i intr-o pozitie superioara pe vampirii americani rafinati si spiritualizati din New Orleans, fata de vampirii trogloditi, niste simple bestii fara minte, din Transilvania. Un damf de conflict al civilizatiilor gasim si in filmul lui Coppola, unde vampirii si vampirizatii vorbesc romaneste (pentru ca acolo totul li se trage de la “printul” roman Vlad), in timp ce oamenii normali si ucigasii de vampiri vorbesc engleza, ca si cum “romanizarea” ar fi parte componenta a contaminarii de vampirism…he, he…oricum, eu am trait o mare satisfactie cind i-am auzit pe Antony Hopkins, pe Gary Oldman si chiar pe prostuta de Winona Ryder vorbind romaneste in Bram Stoker’s Dracula…mai mult in scenele care au cazut la montaj, e drept…snif!. Apoi, chiar si in adolescentinul Twilight, vampirii sint albi si negri, in timp ce oamenii lupi sint amerindieni. Adica si acolo e o poveste traductibila in termeni de tensiune culturala si rasiala. Pe de alta parte, am vazut si filme cu caiboi vampiri, dar au fost atit de proaste incit nu am chef sa dau acilea referintele, ca doar un nenorocit de vampirolog vede si citeste toate trashurile de pe lume cu monstrul lui indragit. Restul sint scutiti, din fericire.
Sa zicem, totusi, ca in banda asta, dorinta de “a avea si noi vampiru’ nost”, unul cit se poate de genuin american, e mai vizibila, mai clar exprimata decit in ce-am citit sau vazut eu pina acum pe tema asta. Adica avem de-a face cu un vampir posesor de ideologie exoscheletica, la vedere. Si, apropo de vizibilitate, diferenta dintre cele doua rase-culturi se manifesta pina si in forma si dimensiunea coltilor si ghiarelor, considerabil mai mari in cazul vampirilor americani, decit in cel al vampirilor europeni. Dat fiind caracterul cam nepractic al acestor atribute vampirice (cum naiba sa poti lupta ca lumea, ajutindu-te de miini, pentru a sari si a te sprijini, daca ai ghiare lungi si curbate care mai degraba zgirie decit se infig?! cum naiba sa poti musca sanatos, daca ai dinti kilometrici care nu-ti incap in gura?!), mi se pare ca scenaristul aluneca putin in povestea cu “noi o avem mai mare”. O poveste alegorica, desigur.
Apropo, cred ca Snyder & Albuquerque au imprumutat gherutzele incirligate, ca ale unui guru hindus imbuibat cu hashis, de la nosferatul lui Murnau. Iata doua imagini, pentru comparatie:
Si nu e singurul moment, cred, in care viziunea asta dihotomica vampiri americani vs. europeni frizeaza ridicolul. Snyder inventeaza un antagonism prea radical si putin verosimil intre cele doua rase vampiresti. Vampirul francez (Vachon il cheama, parca) zice la un moment dat: “Am fost aici, in tara voastra, inainte sa fie vorba despre o tara”. Pai atunci – zic eu – toate veniturile vampirice “vechi” care apar in banda sint, de fapt, americani de origine europeana, la fel ca Louis de Pointe du Lac din Cronicile vampirice, nascut in Franta si plecat in America de foarte tinar, si la fel ca toti nevampirii americani. Adica ideea cu vampirul american-american mi se pare cam fortata. Ca orice purism intr-o comunitate amestecata etnic.
Alin: O să apară ceva mai încolo, în trei numere ilustrate de Jordi Bernet, și un vampir american-indian care se bate cu Skinner pe vremea când el încă era om. Chiar soldat pe vremea războaielor cu indienii-americani.
Mihai: Aha. Deci va exista macar o nuantare a identitatii americane (segmentata in cowboy si indieni), daca nu una a dihotomiei europeni-americani. E bine si asa.
Dar revenind la ce m-ai intrebat, as zice ca elementul de noutate adus de American Vampire (poate ca doar pentru mine, care nu stau in permanentza conectat la ce se scrie si se regizeaza cu si despre vampiri) este ideea ca vampirii sufera o mutatie biologica odata cu fiecare generatie/etnie/clasa vampirizata. Isi schimba aptitudinile, punctele forte si cele slabe, chiar s-ar putea spune ca “se modernizeaza fizic”, de parca ar fi produsul unei inginerii genetice, care combina creativ ADN-ul vampirului si cel al vampirizatului. De pilda, banditul Skinner Sweet, vampirul “nou” (suna a “om nou” comunist…ha, ha) si american get-beget ii spune actritei aspirante Pearl Jones, o vampiritza si mai noua decit el si, poate, si mai americana: “noi doi sintem ca doua modele de Ford din 1926” (adica anul in curs pentru ei doi), iar, fata de vampirii vechi si europeni, “ca telefonul pe linga telegraf” si “ca pusca pe linga muscheta”. Astfel, “vampirii americani” umbla si ziua (ca si Contele Dracula al lui Stoker, de altfel), pot fi ucisi cu aur, nu cu lemn (asa cum observai si tu), sint mai puternici decit cei “europeni”, dar, spre deosebire de ei, se simt slabiti in noptile fara luna. Acuma, treaba cu “evolutia” in rindul vampirilor nu e radical noua. Spuneam inainte ca vampirii transilvaneni, originari, sint, la Anne Rice, niste bieti trogloditi, niste pitecantropi, mai aproape de zombici decit de sugaci, in timp ce vampirul Louis din New Orleans e un rafinat si un filozof, care isi pune intrebari grele precum soarta vampirului in lume, ce e omul, cum ar trebui administrata nemurirea, de unde venim si spre ce ne indreptam, rostul vietii si altele asemenea. Tot asa, in Sint o legenda (1954), cartea lui Richard Matheson, avem ca erou un om ce reuseste sa supravietuiasca un timp in plina pandemie vampirica postapocaliptica, pentru ca e imun la infectie si pentru ca are abilitati combative. Ei bine, la urma, el intilneste o rasa imbunatatita de vampiri, cu civilizatie – sa zicem – umana si puteri vampirice, care-l informeaza ca, atit vampirii zombificati pe care-i casapise el pina atunci, cit si el insusi, reprezinta rase depasite si perimate, din punct de vedere biologic, care trebuie sa dispara. Filmul Blade ofera tot un vampir imbunatatit, un “umblator pe timp de zi”, o mixtura imbunatatita intre vampir si om, care, pe deasupra, il mai hibrideaza si pe Van Helsing cu Contele Dracula, pe vinatorul de vampiri cu vampirul. Rezultatul e un vampir bun care se da de partea oamenilor si-si ucide fratii…un ingrat, ce mai!
Insa o intrebare esentiala, in discutia asta, mi se pare urmatoarea: ca autor, cit poti modifica vampirul, biologic si in alte feluri, si sa-ti mearga? Cit poti sa umbli la personajul consacrat de mit, fara sa…nu fara sa distrugi mitul, ca asta oricum e peste puterile tale ca autor individual, fiindca tu nu prea dictezi, ci dicteaza publicul masiv de fideli care isi doreste mai multa confirmare decit infirmare a asteptarilor…cit poti sa modifici personajul fara sa-ti excluzi propria creatie din mit si s-o faci neinteresanta pentru publicul de gen? Hai sa zicem ca merge sa sustii ca vampirul american nu poate fi ucis cu lemn, ci doar cu aur. Aici e in joc doar un vampirem mic de tot in economia mitului. Dar habar n-am pina unde merge Snyder si daca se opreste la timp cu inovatiile, fiindca n-am citit decit primele 5 capitole din American Vampire. Mai exista in necuprinsa productie vampirica de pina acum sugaci exceptionali. Asa e Martin din filmul cu acelasi nume al lui George A. Romero (1978), un vampir parodic si cu totul “naturalist”, fara colti si fara puteri, care extrage singele victimelor cu seringa, dupa ce le adoarme cu cloroform. Acest film poate placea unora (mie imi place), insa prin originalitatea lui extrema se exclude din mit.
Ca atare, forta de convingere a unei benzi precum American Vampire sta, nu in originalitatea ei absoluta (pe care nici nu o are), ci in felul cum se pricepe sa re-produca abil si creativ sau sa reconfigureze vampiremele clasice. Bine ca exista din nou o pereche de victime feminine ale vampirilor, care reia rolurile “fata cu scaun la cap” & “curvistina”, o rescriere a relatiei dintre Mina Murray-Harker & Lucy Westenra din romanul lui Bram Stoker si din atitea adaptari cinematografice si de alt soi. Bine ca exista din nou Van Helsing, adica un intelectual care a studiat tema in profunzime si le da lectii celorlalti (e autorul romanului Bad Blood, care-i si unul dintre subcapitolele benzii, dar rolul acesta e suplinit si de vampirul Skinner Sweet, care-i lasa proaspetei vampiritze Pearl un biletel cu citeva informatii despre vampirii vechi si noi). Bine ca exista iar conversiunea oamenilor in vampiri si ca se reuneste o “echipa a luminii” care sa extermine bestiile. Si, nu in ultimul rind, bine ca vampirii sug in continuare singe, si nu altceva…adica vreun True Blood sintetic si surogat, aidoma altor vampiri americani (sudisti) din serialul cu acelasi nume. Ca sa nu mai spun ca exista un vampir in comics-uri numit Duckula, un Ratzoi Donald vampir, sau, mai bine zis, cu toata recuzita specifica de vampir (origine nobila transilvaneana, castel lugubru, valet etc.), dar care e….vegetarian (chiar asa!). Revenind la American Vampire, cred ca noutatea sau, mai bine zis, farmecul sta in detalii precum dependenta vampirului Skinner de bomboane de bilci. Le rontzaie chiar si in sicriu. Oricum, in calitatea mea de consumator, sporadic, ce-i drept, al mitului vampiric, ma bucur de persistenta acestor “locuri comune si tari”, cum le numea Aristotel, care nu sint cliseele reproduse mecanic, ci pilonii necesari pe care sta mitul, adinc infipti in mentalul colectiv. Fiindca, dupa cum am aflat de curind, un Superman fara chiloti rosii nu mai e Superman, nu?
Alin: Da, încercările de a căuta originalitate într-o poveste supranaturală, nu prin, știu și eu, povești interesante, exploatări alegorice inedite, tipuri de personaje mai rar întâlnite în astfel de povești, ci prin operarea unor schimbări mai mult sau mai puțin cosmetice, ori mai rău, prin tentativă de a explica pseudo-științific supranaturalul mi se pare cumva gratuită, artificială și leneșă. Orice treabă de gen bună, chiar și cele reformiste, trebuie să pornească de la pilonii originali pe care povestea aia se clădește, să construiască peste ei sau să facă un efort să-i dărâme.
Mihai: Doar o nuanta as vrea sa introduc aici: as face o diferenta intre “modificarile cosmetice”, de evitat, si inovatiile care, chiar daca sint de detaliu sau superficiale, sint indicate tocmai pentru ca nu submineaza pilonii mitului, ci ii acopera frumos, ca o iedera. Ma refer la pasiunea pentru bomboane a lui Skinner, o chestie copilareasca la un vampir atit de implacabil, sau la faptul ca istoria din American Vampire incepe sub semnul filmului….asta e o chestie putin meta (fiindca, nu-i asa, mitul vampiric, desi de origine literara, a fost consacrat de film) care mi-a placut foarte mult: pe primele casete, in care se vede cum slujitorul uman al vampirilor europeni o arunca pe Pearl, inca vie, laolalta cu cadavrele altor victime ale stapinilor lui, se aplica dreptunghiuri diegetice in care Pearl isi povesteste prima ei experienta cu filmul. Si apare tensiunea asta reusita dintre text si imagine (care mi-a adus putin aminte de Watchmen), dintre treaba murdara si cruda, cu cadavre aruncate intr-o groapa comuna, care se vede in imaginile din fata ochilor, si imaginile primei amintiri cinematografice, evocate cu nostalgie de Pearl, prin cuvinte.
Alin: Și apropos de schimbarea parametrilor genului, ideea asta cu vampirismul care ajunge în persoanele de pe un sol nou și capătă astfel noi trăsături, noi evoluții îmi aduce aminte de apariția zeilor modernității, cei ai televiziunii și autovehiculelor, ai computerelor și ai conspirațiilor în Zeii Americani de Neil Gaiman. Crezi că Snyder vrea să facă o treabă similară aici? Să comenteze asupra Americii contemporane transformându-i monștrii în alegorii(mai mult decât sunt ei deja)? Dacă da, pentru ce? Poate fi realizată măcar treaba asta folosind vampirii? Există în ei suficientă puritate mitică pentru a emite ceva coerent?
Mihai: Il stiu prea putin pe Gaiman ca sa fac o comparatie. Pe de alta parte, cum spuneam, povestile cu vampiri sint inevitabil niste alegorii. E in firea lor sa fie asa. Eu cred ca si daca-ti propui sa faci “doar o poveste de groaza” cu vampiri nu vei reusi. Ca vampirul vine mereu “la pachet” cu o ideologie sau capata una ad hoc. Se schimba doar termenul neutru al metaforelor (asa numitul “tenor”), care poate fi “strainul”, “minoritarul”, “superstitiile vechi”, ce mai pulseaza neplacut in subconstientul omului rational, urban si modern, “pulsiunile vinovate si reprimate”, “frica de moarte” etc. La Snyder am senzatia ca e vorba si de o strategie de marketing, tu stii probabil cit de eficienta a fost. O nationalizare a vampirului, o incercare de a-l transforma intr-un brand american s-ar putea sa placa/sa fi placut publicului american de gen si sa-l fi impiedicat sa spuna “inca o istorie cu vampiri…God, no”. Pe de alta parte, inovatia asta si altele, mai putin vizibile, din banda lui Snyder, se bazeaza, cum aratam mai sus, pe suficiente vampireme clasice, pentru ca supravietuirea in interiorul mitului a lui American Vampire sa fie asigurata. Macar pe parcursul primelor 5 capitole.
Alin: Cred că, cel puțin pentru americani, dacă vampirul nu era deja al lor, King cu Salem’s Lot și Anne Rice sigur i-au implantat în mentalul colectiv ca o creaţie, dacă nu americană, în orice caz cel mai bine utilizată de ei.
Mihai: Ai dreptate, exista un vampir american inainte de American Vampire. Totusi, americanizarea era pina acum implicita (si mai convingatoare, poate, exact din pricina asta), in timp ce Snyder face din asta un statement sau chiar o lozinca.
Vreau sa te intreb si eu ceva, Alin: Cum ti s-a parut partea artistica? Mie mi-a placut cum e realizata plastic treaba, mai ales acolo unde intervine acuarela si reprezentarea realista modulata. Apropo de modulatie, e haios ca vampirii, cei americani cel putin, se reflecta in oglinda, dar se reflecta deformat, iar chipurile lor par desenate de El Greco impreuna cu Eugen Bratfanof.
Alin: Îmi place de Albuquerque. Sunt puține lucruri pe care să nu le deseneze convingător, are o amprentă lesne de recunoscut, știe cum să construiască imagini astfel încât elementele, de la direcția hașurii, postura personajelor, la perspectivă, să comunice coerent. Desenează puțin cam idealizat pentru gustul meu sau pentru povestea asta. În ciuda unor hașuri mai mâzgălite are contururile alea groase și moi ceea ce face toată banda să se simtă puțin cam prea plăcută și nu deosebit de autentică. Merge de minune în secvențele puțin comice, ar fi perfect în ceva ca Buffy, însă scenariul lui Snyder parcă ar fi un pic mai sobru. De asemenea, mi se pare că are o mică problemă cu spațialitatea. Adică din punct de vedere al structurii face lucrurile în teorie ok, că începe cu plan general și apoi o dă pe planuri medii și de detaliu. Dar este o execuție standard, neadaptată situațiilor iar execuțiile standard trebuie să fie executate foarte bine și coerent pentru a fi eficiente, însă el are o mică problemă prin faptul că tinde să piardă un fundal care n-a fost niciodată foarte bine definit. Ceea ce face ca relațiile între personaje și cea dintre personaje și spațiul ocupat să stea cam în aer. Asta în final mi se pare că oferă scenelor o lipsă de greutate. Cel puțin așa-i pentru mine. Albuquerque este genul de artist care îți transpune un scenariu la maximul potențialului său, dar nu la maximul potențialului poveștii din el. Dacă are așa ceva vreun sens. Cam toate deciziile pe care le ia sunt ”ca la carte”. Sunt deciziile standard, chipurile corecte, însă nu neapărat cele mai potrivite în serviciul narațiunii spuse. Nu are cine știe ce fibră de povestitor. Sau poate nu și-a dezvoltat-o încă. Dacă ar avea ocazia să facă niște treburi pe cont propriu cred s-ar sălta în ceva cu adevărat frumos.
Mihai: Banuiesc, dar nu stiu daca banuiesc bine, ca prin “autentic” intelegi si “terifiant”. Adica moliciunea acuarelata nu prea te baga in sperieti, cum ar trebui s-o faca, in principiu, o poveste cu vampiri? Te intreb si ma intreb daca nu s-ar cuveni, cumva, sa trecem aceasta “inmuiere” sau “idealizare” pe lista inovatiilor inspirate? Adica povestea de groaza ar fi, cumva, filtrata, privita de la distanta, cu nostalgia cu care priveste americanul epoca pionierilor si a inceputurilor filmului. Acuarela ar fi exact urma tehnica a nostalgiei. Te convinge interpretarea asta?
Alin: Este o interpretare care merită ținută în minte. Tema principală a uneia dintre poveștile viitoare din American Vampire este nostalgia și se manifestă prin foști pistolari din Vestul Sălbatic maimuțărind la bâlciuri versiuni teatrale și spălate de jeg moral ale aventurilor lor din tinerețe. Merită ținută în minte… dar n-aș zice că mă convinge în întregime. În primul rând nu cred că era neapărat groază în intenție. Povestea funcționează mult mai mult ca una de acțiune, încă din primele capitole protagonista nu doar că are capacitatea să-și înfrunte adversarii, dar e chiar covârșitoare acestă capacitate. E cumva o inversiune, că monștrii sunt la rândul lor vânați de niște monștri mai mari și mai răi și mai urâți. Ar fi avut momente în care poate ar fi reușit să sperie, dar n-aș zice că-s sinonime. Mai degrabă faptul că nu-i terifiant, chiar și atunci când ar fi putut fi, derivă din faptul că nu-i deosebit de autentic. Banda de groază, la fel ca cea autobiografică, tinde să fie o acumulare de momente ”mici” care se aglomerează în ceva insurmontabil. Aici narațiunea, atât grafică, cât și în structură, este prea stilizată, prea alertă, prea Hollywood. Însă fără capacitatea filmului de a-ți face ”bau!”. Dacă ar fi fost ilustrată în alt stil, ar fi fost doar una din multele benzi de acțiune cu monștri urâți. Ai văzut benzile de Emilly Carrol care sunt chiar mai dulci estetic în primă fază, cu personaje cu ochi mari, colorate în acuarelă digitală și cu figuri parcă scoase din filme Disney, însă prin modul în care poveștile sunt spuse, prin atmosfera creată și ritmurile narative reușesc să-mi facă pielea de găină.
Mihai: Apoi, as vrea sa-mi confirmi sau sa-mi infirmi o ipoteza si anume aceea ca reprezentarea grafica a povestii lui Pearl, legata de lumea filmului, e putin alta decit cea a povestii lui Skinner, legata de Vestul Salbatic. Lumea filmului e mai clara, mai realista, culorile mai uniforme, in timp ce lumea vacarilor e mai acuarelata si mai modulata. Daca e adevarat, atunci ar exista si niste marci strict plastice ale unora dintre genurile identificate de tine (cel politist sau noir si westernul).
Alin: Cred că intenția principală era să sugereze că povestea principală și back-upul sunt două povești distincte, în două perioade diferite, iar soluția aleasă este un tip diferit de colorit. Din cauză că atât liniatura cât și culorile sunt realizate digital este oarecum greu de depistat cine se face ”vinovat de care decizii”, dar sincer nu aș zice că încearcă o emulare a tehnicilor asociate unui anumit gen. Mărcile se găsesc mai mult în situații, decât în stil…care evoluează oarecum, însă dacă intenția era una intertextuală(făcând referință texte prin aproprieri stilistice), sincer îmi pare că rezultatul nu prea o reflectă. Ceea ce poate e spre bine, pentru a păstra un soi de continuitate. Excepția ar fi evident acele trei numere ilustrate de Bernet care deja pe țărmurile americane este o instituție asociată cu westernul.
Mihai: Mi-a placut si lectura dar si discutia de pina acum. Trecem la banda urmatoare?
Mihai Iacob :
Profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (catedra de spaniolă), unde predă materii precum argumentație politică și publicitară, literatură spaniolă, modalități narative verbale și audio-vizuale, postmodernism hispanic.
Leave a Reply