Nu cred că este un secret că o iubesc pe Emily Carroll. Cu poveștile ei sinistre inspirate de basme în care acuarela drăgălașă se îmbină schizofrenic cu trauma și absurdul. Cu inovațiile ei atât de naturale și de încrezătoare în forma webcomicului. Cu fiecare nouă bandă în care își reinventează formulele narative și tehnicile folosite oferind un dulce moment de anticipație între primul click pe noua bandă și începerea lecturii.
Însă ceva ce poate nu știți că iubesc este body-horror. Iubesc poveștile în care trupurile personajelor se întorc împotriva lor. În care psihologia devine carne. Iubesc poveștile în care personajele suferă și se degradează și tumultul interior este transmis în contorsiuni ale fizicului.(Ca o paranteză, iubesc și poveștile în care protagoniștii suferă punct. Nu știu când am fost la fel de fericit ca atunci când Mikkelsen și-a primit o cutie de bere în cap în The Hunt).
Iar de Holloweenul ce tocmai a trecut Emily Carroll mi-a făcut, mie personal, desigur, cel mai fain cadou posibil în Out of Skin, care este o poveste cu fantome, însă în care fantomele nu sunt deloc eterice, ci devin de-a dreptul telurice.
În bandă, femeia singură și bătrână care trăiește în mijlocul codrului este doar atât. Nu este o babă cloanță sau o vrăjitoare care nu poate locui în miezul lumii. Este doar o femeie simplă care încearcă să ducă o viață bună și curată. Care și-a îngrijit mama până a murit. Care și-a îngrijit tatăl până a murit. Care și-a îngrijit vara până a murit. Femeia singură și bătrână găsește după o furtună, sub pământul mâncat de vânt și apă, un mormânt în care sunt strânse trupurile unor femei tinere. I se trezește suspiciunea, certitudinea de fapt, că au fost lăsate acolo de singurul bărbat care o vizitează uneori pentru odihnă și masă în timp ce-și duce carul dintr-un târg la altul. Dar nu face nimic decât să acopere groapa.
Poate pentru că el este singurul om pe care îl vede din când în când. Care îi spune bârfele orașelor și mersul timpurilor. Care îi gustă din mâncare. Care o atinge. Dar aruncând din nou țărână peste victimele sale ia păcatele lui asupra ei. Și simte vinovăția de care el nu e capabil.
Pe locul sub care tinerele și-au găsit somnul de veci crește un copac. Copac a cărui scoarță este carne palidă ce se simte la atingere ca un sărut sau ca o palmă cuprinsă într-alta. Copac ale cărui frunze sunt degete străvezii ce se coboară, parcă așteptând să le crească și un corp. Femeia încearcă, dar nu are puterea să dărâme copacul.
Din acea noapte tinerele palide, cu ochi negri și piele veștedă îi cer să le lase în casă. Îi cer atât de mult încât vorbele lor se confundă cu trosnetele vreascurilor în foc și cu foșnetele frunzelor în vânt. Îar în final reușesc să intre. Și șoaptele încetează. În schimb carnea lor începe să ia locul casei și apa devine sânge. Femeia bătrână și singură ajunge să bea din mâinile lor împreunate, să gătească între sânii lor mâncați de moarte, să doarmă în gurile lor căscate, să se învelească cu părul lor încâlcit, să stea la masă pe mădularele lor întoarse.
Tehnic nu poate fi descrisă altfel decât hotărâtă, încrezătoare. Și mai ales, această încredere găsind motivație clară în capacitățile autoarei. Banda are șase scurte capitole și Carroll a ajuns să folosească cu perfecție scrollul vertical al paginii web pentru a le delimita. A ajuns să stăpânească și forma benzii desenate cu o măiestrie care face ca realizările să-i pară de o facilitate înșelătoare. Se joacă cu tipuri de secvențe și tranziții pe care unii își clădesc cariera. Însă ea le folosește și le aruncă. Construiește o întreagă lume și o întreagă viață alterând tranziții de la moment la moment cu unele de la subiect la subiect. Are control deplin asupra aspectelor tipografice și culorilor. Totul este desaturat în afară de roșu, folosindu-l pentru a lega diferite motive, pentru a stabili conexiuni. Imensitatea distanței dintre subiect și stil nu este folosită pentru a șoca. Apare iarăși încrederea în povestea spusă și în modul ales pentru a o spune. Nu este pic de pudism sau încercare de a depăși rușinea forțând lucrurile ce în mod normal stau ascunse. Carnea ce ia locul obiectelor este doar atât. Dacă atinge, dacă surprinde, dacă trezește repulsie, e tocmai din această cauză, nu pentru că un anumit tip de carne ia locul lucrurilor neînsuflețite. Austeritatea grafici este oglindită și de cea a prozei. Vagă, poetică, venind mai mult în versuri și refrene decât în pasaje narative sau descriptive. Și totuși, în ciuda informației minimale, din cauza ritmurilor create, a conexiunilor ce se pot trasa, a aluziilor făcute, a spațiilor libere ce pot fi lesne completate, banda este bogată și complexă și frumoasă.
O singură chestie nu mi-a plăcut. A fost un experiment care nu știu cât i-a ieșit. Încercarea de a introduce o sperietură în bandă desenată printr-un pic de animație. În altfel de poveste poate ar fi mers, dar aici, mai ales după ce reușește să facă o treabă similară însă mult mai eficientă doar două rânduri mai târziu și numai prin limbajul benzii desenate, mi se pare că mai mult distrage.
Chiar și așa, Out of Skin cred că este cea mai faină chestie a lui Emilly Carroll. Și catalogul îi este plin de chestii faine din care ar fi enorm de mult de învățat.
Leave a Reply