În ultimii ani, prin cinematografia de consum care-și aruncă o pretenție de farmec și prin literatura young adult a apărut un concept numit ”Manic Pixie Dream Girl”. O Manic Pixie Dream Girl este o fată plină de energie și vitalitate, neobișnuită în manierisme și viziune, care pătrunde în viața unui personaj masculin, deseori protagonist pe care îl salvează de la interioritate. Acest personaj masculin este atât de consumat de propriile trăiri și frământări încât este încleștat în a sa pasivitate, irosindu-și potențialul pe acele senzații sufletești în loc să înfrunte lumea pe proprii termeni. Până când viața i se izbește de cea a unei Manic Pixie Dream Girl, sau mai exact a ei se izbește de a lui, primind astfel întregul ei impuls și căpătând mișcare. Cunoscând un dram de fizică, evident că în urma acestui transfer de impuls o Manic Pixie Dream Girl nu mai este necesară și își pierde dinamismul. De obicei moare, curmată de vreo boală inevitabilă și incurabilă ascunsă de familie și iubit sau răpusă de vreun accident. Demonstrând astfel că și femeile sunt bune la ceva.
Iar în Blue is the Warmest Color am putea avea, sub masca occidentalizată a stereotipurilor unei manga shojo, nu neapărat o inversiune sau deconstrucție a acestui tip de personaj, dar prezentarea unei povești din perspectiva sa. Ceea ce face ca efectul să fie similar cu dezumflarea. Căci dacă o Manic Pixie Dream Girl are vreun efect este tocmai datorită misterului său și a focalizării nu pe ea ca personaj, cât pe partenerul său și influența avută de această apariție în existența lui.
Romanul grafic al autoarei Julie Maroh poartă în primul rând marca vârstei fragede de la care a început să-l lucreze manifestată prin trăsăturile străine și incomplet asimilate care-i caracterizează deciziile narative și abordarea personajelor. M-au luat niște fiori reci pe ceafă când am citit scena cu Clementine izbindu-se pe holul școlii sale de băiatul de care să zicem că îi place, scăpându-și pe jos toate hârtiile. În ce măsură îl găsește atractiv pe respectivul vlăjgan este contestabil, menționându-se presiunea din partea colegelor ei care-l găsesc drept o partidă bună. Și faptul că protagonista noastră este bisexuală, cu toate că încă nu-i gata să accepte acest lucru. De fapt nici nu-i deplin conștientă, știind doar că fetele trebuie să iubească băieți, fără a se gândi prea mult la ce presupune asta. Până la urmă cei doi se cuplează. Numai bine, căci nopțile lui Clementine încep să ardă a nevoie senzuală. Însă nu pe tipul cu căciulă și mai mare decât ea îl dorește, ci pe o tânără cu părul albastru de la care a întrezărit un zâmbet într-o zi pe trecerea de pietoni. Relația ei cu băiatul respectiv se încheie atunci când cei doi stau dezbrăcați, decizând să-și înceapă viața sexuală, însă ea fie nu-l găsește atractiv sexual, fie nu-i chiar gata să facă acest pas și pleacă, lăsându-l rugând-o disperat să se întoarcă. Amestecul ăsta de franchețe, autenticitate și clișeu este derutant și pe alocuri frustrant, cu toate că oferă niște secvențe frumușele.
Clementine își descoperă cu o colegă pasiunile safice, însă ea nu i le împărtășește pe deplin, iar acest refuz o face momentan să fie dezgustată de persoanele care-și preferă propriul sex în pat și implicit față de ea însăși. Dar poartă o discuție suflet la suflet cu Valentin, prietenul ei homosexual, care nu prea are alt scop în viața, sau în bandă cel puțin, în afară de fi prietenul ei homosexual. Bine că nu-i foarte sassy. Și pentru a-și arăta nou descoperita acceptare a respectivei și propriei sexualități petrece o seară într-un bar de homosexuali. Acolo o reîntâlnește pe tipa cu păr albastru și află că o cheamă Emma. Deși ne-celibatară se dă la protagonista noastră, o urmărește la școală, încep o idilă, le separă pe moment preconcepțiile sociale și incapacitatea lui Clementine de a trece peste ele, se explorează emoțional și erotic, iubita mai mult sau mai puțin oficială a Emmei află de aventura lor, Emma o părăsește, apoi tatăl lui Clementine descoperă orientarea sexuală a fiicei lui și o dezmoștenește, însă cele două își găsesc un apartament și își urmează viața vreme de câțiva ani, destul încât Clementine să ajungă profesoară de liceu și Emma artistă oarecum recunoscută și activă în mișcările pro-LGBT. Toată bucata asta vine în avalanșă cu nou conflict destul de previzibil, atât în premisă cât și rezolvare. Interesant este însă faptul că nu-i deosebit de ușor de simpatizat cu cele două. Emma își înșală cu bună știință iubita, pe cea care a învățat-o să se iubească așa ”deviantă” și i-a oferit sprijinit atât de multă vreme, iar Clementine o împinge să facă treaba asta. Nu știu însă dacă era intenția textul să aibă asemenea personaje principale și parcă ar vrea să credem că actul de a iubi își absolvă personajele de greșeli.
Până acum, dacă ar fi să aplicăm eticheta de Manic Pixie Dream Girl cuiva, atunci pe Emma parcă ar sta cea mai bine. Este o artistă destul de misterioasă cu părul albastru care o învață pe Clementine să nu-și mai facă griji și să iubească femeile. Dar m-am tot referit la Clementine ca protagonistă sau personaj principal. Ceea ce nu-i întru-totul corect. Tot ce am povestit este înrămat de pasaje colorate, nu doar cu accente de albastru, în care Emma citește jurnalul fostei sale iubite ca un oaspete nedorit în casa părintească din care a fost alungată. În acest moment Clementine nu este doar o fostă iubită, cât și o fostă persoană ca urmare a unui abuz de pastile(Ce fel de pastile, pentru ce, cu ce efect, asta nu-i clar. Dar sunt pastile și sunt rele.) exacerbat de despărțirea de Emma în urma aventurii cu un alt profesor din liceul unde lucrează. Iar secvențele de jurnal sunt întretăiate cu reflecții ale Emmei, acum blondă, asupra relații lor. Cât de mult a iubit-o. Cât de mult a însemnat pentru ea. Banalități d-astea. Dar aflăm și că prin acea relație a căpătat independența neavută înainte, în ciuda exuberanței afișate.
Amândouă tinerele se conformează într-o măsură sau alta stereotipului de Manic Pixie Dream Girl, însă prin accesul căpătat la lumile lor interioare, îl depășesc. Mai mult de atât, în ciuda comportamentului și unicității sale, Emma este mai departe structural de ceea ce ar presupune această tipologie decât iubita sa. Și astfel, vedem că nu-i nevoie să fii o ciudățică și zvăpăiată care transcende limitele sociale și cuprinsă de splendoarea lumii pentru a putea schimba viața cuiva. Aceste lucruri transformă moartea lui Clementine din simpla finalizare a transferului de energie și epuizarea receptaculului în care a fost purtată, dintr-un acord oferit partenerului/parteneri de a-și continua viața cu nou primita capacitate de a-și construit singur/ă traiectoria, într-un eveniment într-adevăr tragic. În moartea unei persoane și nu împlinirea unui stereotip.
Leave a Reply