Nu doar că nu facem nimic original, dar nu facem nimic de valoare. Recenzorul sau cronicarul are cam trei funcții ce se regăsesc într-o oarecare măsură în diferite proporții în toate recenziile.
Prima este una comercială, atunci când girează sau declamă o anumită lucrare. Însă treaba asta are sens doar atunci când el însuși este susținut de o anumită publicație investită de public cu oarece încredere sau, în cazuri foarte rare când recenzorul cam bate spre critic în toată firea, el însuși este o instituție. Însă puterea sa ca formator de opinii este limitată, în special dacă nu are un renume deosebit. A se vedea numeroasele cazuri de cronicari atacați verbal și virtual de fani pentru că nu le-au perpetuat opiniile. De asemenea, publicațiile pentru care acești autori produc conținut sunt de cele mai multe ori susținute, mai direct sau indirect, tocmai de industria și trusturile mediatice cărora le sunt dedicate. Ceea ce face din această recenzie un act pur tranzacțional. O formă de reclamă. Încă una mult mai puțin creativă și lipsită de onestitate. Chiar și atunci, mai ales atunci, când recenzia apare într-o publicație seriosă, un jurnal de cultură, ea este un act mercantil. Că nu-i scrisă de recenzori. E scrisă de analiști politici, jurnaliști, cineaști, prozatori, poeți, profesori care au ocazia să scoată un ban ”ușor” și să-și facă numele cunoscut unor oameni cărora poate le sunt necunoscuți.
Apoi, o a doua funcție a recenziei este de a facilita participarea în fandom. E la un nivel sub fanfiction și fanart. Rolul principal în cazul acesta ar fi alipirea la dialogul din jurul unei opere. Pentru că uneori, simpla consumare a unui produs nu este destulă. Simplele like pe Facebook sau Tumblr nu mai sunt suficiente. Doar hărțuirea internautică a actorilor dintr-un serial sau parcurgerea obsesivă a paginilor dedicate unui film nu mai satisfac nevoia lăuntrică de alipire la produsul cultural. Calitatea de fan trebuie asumată în alt fel, mai intens, mai personal. Înseamnă deturnarea intenționată a propriei traiectorii și energii creative pentru a gravita în jurul unui punct de interes de o greutate pe care persoana în cauză nu-l va putea niciodată produce. Nu este nici măcar pe același nivel cu alte manifestări ale fanatismului pentru că în cazul fanfictului și al fanartului măcar poți spune că îți antrenezi diferite tehnici în vederea propriilor creații și beneficiezi de atenție pentru feedback tocmai mulțumită comunității largi în cadrul căreia activezi.
Iar a treia funcție a recenziei este una cumva … ahem… auto-flagelatoare, în ambele sensuri ale termenului. Este pe de-o parte căutarea malahică a plăcerii și pe de altă parte descoperirea masochistă a disconfortului. Îmi vine greu să zic că ar fi o funcție analitică deoarece nu contribuie într-adevăr cu nimic. Nu lărgește spectrul instrumentelor și cunoașterii asociate unui domeniu artistic, ci doar folosirea aplicată a procedeelor deja dezvoltate și de multe ori epuizate de înaintași mai pricepuți. La fel ca sexul, o critică adevărată înseamnă un dialog, un schimb de secreții, intelectuale în cazul acesta, înseamnă reciprocitate, aserțiunea dominanței și negocierea submisivității. Critica adevărată este o treabă complicată și complexă, însă care răsplătește pe multiple nivele și mai ales, care are un efect transformativ asupra celor ce o primesc. Recenzia în schimb este o simplă erupție. O eliberare tensionară. O explorare nu a unui teritoriu străin, cât a unuia mult prea familiar. O recenzie este o labă pe care o faci când îți lipsește capacitatea să găsești satisfacție în moduri mai profunde, dar mai provocatoare.
Leave a Reply