2000AD #1845
John Wagner se întoarce la Dredd. Cred că pentru a doua oară după ce a zis că lasă personajul în mâinile unor oameni mai tineri. Mă rog, Bender nu-i chiar o poveste cu Dredd, cât una despre eponimul jude Bender și ceva mai puțin coptul judecător Lock. Primul episod este destul de simplu și-i genul de poveste care parcă s-a învârtit atât de mult prin lume încât orice aderență ar fi avut s-a rost de mult și acum e liberă să treacă prin mâinile cititorilor fără să lase urmă. Polițistul tânăr și naiv face echipă cu unul mai experimentat, mai violent și mai grabnic să îndoaie legea pentru a aplica propria formă de justiție. Însă este spusă eficient, iar Lock pare să ascundă niște traume care l-ar putea face să fie mai interesant decât pare în primă fază.
(**1/2)
În Slaine Mills și Langley repetă faza pe care au făcut-o și cu ultima poveste din ABC Warriors, înrămând un flashback alb-negru în prezent. Dacă în cazul roboților povestea se voia a fi o condamnare a intervionțismului nord-american și a complexului industrial militar, punctul culminant constând din uciderea Președintelui (o caricatură de George W. Bush) de către un robot militarizat, aici povestea urmează mai lin genul fantasy, cu Slaine aproape fiind ars de viu într-un mare Om de Paie, evadând, crăpând niște capete. Dacă ar fi despre ceva anume, ar fi despre cultura patriarhală pe care sunt fondate numeroase religii și culte și modul cum acestea răpesc femeilor liberul arbitru, însă nu știu dacă mai poate fi spus ceva pe tema asta după The Horned God. Atât povestea din ABC Warriors, cât și cea din Slaine par a fi niște lucruri rămase în dulap pentru zile negre, scoase acum la înaintare din diferite motive (că le sunt furați scenariștii buni de edituri nord-americane).
(**1/2)
Batman #23
După dezamăgirea masivă ce fu ultimul storyline cu Jokerul, Year Zero a început suspect de bine. Primele două numere au avut foarte multă energie, nu puțin mulțumită culorilor vibrante ale lui Fco Plascencia care parcă lasă fiecare scenă să fie pictată de străzile populate cu ”neoane” publicitare de pe arterele principale a unui mare oraș optzecist. Însă nu doar înlocuirea griurilor banale și a eternelor alei sau acoperișuri plouate, cenușii, blazate cu roșurile-portocalii și albastrurile-verzui ale unui Gotham plin de viață și de viciu au făcut un deliciu din acele numere, dar și atitudinea lui Bruce foarte proactivă, vioaie și lipsa lui de experiență. Dar mai ales, lipsa ticurilor lui Snyder. Niciun monolog întins pe numeroase pagini în care un personaj își explica motivațiile, făcându-și psihoanaliză într-un fel nu doar greu de crezut, dar neinteresant. Niciun plan aparent bine pus la punct, în mod obligatoriu explicat în detaliu, deturnat incoerent. Chiar și ceva umor. Din nefericire, Snyder dă din nou în proastele sale obiceiuri.
(**1/2)
Batman ’66 07
Jeff Parker începe să iasă din ce în ce mai mult din mitologia serialului original, mutând-o mai aproape de cea canonică a lui Batman, însă într-o formă în care lucrurile să nu fie doar străbaterea acelorași cărări bătătorite. Red Hood, aparent aici cineva care a suferit de pe urma Jokerului, amenință orașul că dacă nu-i cedează clovnul criminal va începe să facă răutăți. Apare și Harley Quinn ca doctor psiholog, însă mai detașată și mult mai puțin impresionată de Joker decât a fost prezentată în seria animată și de atunci încolo. Mai mult sora Ratched decât un ponei care a primit cumva diplomă de medic. Sper totuși ca în numărul viitor întorsătura de situație să nu fie chiar aia evidentă, că ne supărăm. Și-mi place că Joe Quinones desenează mustața lui Romero sub machiaj.
(***)
Deadpool #14
Oarecum continuarea numărului trecut. White Man se despietrește și face ravagii prin New York țipând că vrea să se răzbune pe Luke Cage, Power Fist și Deadpool. Cam inutil numărul. Parcă ar vrea să contrasteze tehnicile benzilor desenate din 70 cu cele actuale și atât evoluția celor doi Eroi de Închiriat*, cât și a metropolei nord-americane, dar iese cam bleg în final și neinteresant grafic.
(**)
Infinity
Ăsta-i noul mare event de la Marvel care a fost construit în titlurile Avengers sub Hickman. Thanos vrea să facă răutăți. Ceva-i putred printre Inumani și supereroii tereștri se pregătesc să se vrăjbească în ceruri cu Builderii, care-s gen, versiunea lui Hickman a Celestialilor, doar că ceva mai puțin interesanți. Rasă multidimensională care propășesc evoluția pe lumi sau le distrug. Sunt ceva ecouri ale filmului lui Whedon, mai ales în scenele cu Thanos, dar e okish până acum. Nițel cam grandoman chiar de la început, mirosind cam mult a Crisis on Infinite Earths și probabil cam prea înrădăcinat în celelalte două benzi ale lui Hickman pentru a fi autosuficient.
(**)
Resident Alien – The Suicide Blonde #0
Fuck, yeah! Resident Alien s-a întors. Bandă desenată criminalistă într-un mediu rural, acum și cu un pic de Sandman și cum un pic de Dosarele X printre fibre. Și cu protagonistul un extraterestru rămas izolat pe Pământ care se preface a fi doctor într-un orășel Nord-American. Numărul ăsta este mai mult pentru a restabili și avansa premisele seriei, mai mult punându-se lucrurile în mișcare decât dezvoltându-se, dar asta se întâmplă într-un fel distractiv și plăcut, nu puțin ajutat de faptul că Peter Parkhouse se ocupă în totalitate de partea grafică, inclusiv letraj, astfel totul are calitatea asta puțin organică și umană pe care puține benzi de gen o au.
(***)
Saga #13
No, s-a înturnat Saga și continuă să ne lase cu buza umflată după cliffhangerul de numărul trecut, pentru că nu-l continuă ci sare înapoi în timp, prezentând evenimentele din perspectiva celorlalte personaje, nu doar a prințului robot. Apar niște personaje noi, soacra se ceartă cu nora, The Will are halucinații și se decide să o adopete pe Slave Girl, botezând-o Sophie. Light și distractiv în lipsa unui serial de Joss Whedon.
(***)
Six-Gun Gorilla #3
În numărul ăsta aflăm și noi ceva mai multe despre personaje. Încarcerați de pseudo-sudiști Blue și Dorra discută așteptându-și execuția. Dorra îi povestește despre ”snowchildren” și efectele ciudate pe care le are dimensiunea aia ciudată asupra oamenilor, pe lângă imposibilitatea combustiei interne sunt copii care se nasc lipsiți de ochi, însă totuși capabili de văz, iar Blue îi povestește despre fascinația sa pentru cărți și poveștile de ficțiune. Face referințe doar la genuri, ceea ce slăbește puțin totul. Apoi sunt salvați de gorilă numai pentru a fi atacați de niște motocicliști care-s cu toții controlați de o singură minte.
(***)
Suicide Squad #23
Din nefericire ăsta-i ultimul număr al lui Ales Kot la titlu și-i păcat pentru că atunci când nu scrie chestii din care se scurge efectiv Morrison, pare să știe foarte bine ceea ce face. 3 episoade Suicide Squad a fost unul dintre cele mai amuzante și totuși incisive numere de la DC. Pline de momente secvențiale inventive, bucățele de caracterizare puternice și pur și simplu acțiune faină. A fost puțin dezorientant, greu de prezis în ce direcție merg lucrurile, însă în niciun moment evenimentele imediate nu era opace. Parte din puterea primelor două numere stătea tocmai în dorința de a vedea spre ce merge toată nebunia, însă acum știind că nu va merge nicăieri, asta-i rupe din forță.
(***)
Thor God of Thunder #11
Și a ajuns saga bombei dumnezeiești la final. Trebuia să se termine acum vreo două-trei numere. N-am mai nimic de spus față de ce am zis data trecută. Toată grafica frumoasă se risipește fiind irosită pe o poveste care nu mai are pic de tensiune. Și încearcă să răscumpere această lipsă printr-o escalare continuă a capacităților personajelor. Uuu, Thor are acum două ciocane. Uuu, Gorr și-a luat în sine acum toți monstruleți ăia. Nu așa merg lucrurile. Scene care ar funcționa de sine-stătătoare sunt lipsite de acea capacitate evocativă. Pentru că nu trebuie să ne imaginăm bătăliile prin care personajele au trecut. Le-am văzut deja. Și au devenit plictisitoare.
A, și cam plagiază faza aia din Dragon Ball Z când tătă lumea de pe Pământ își oferă energia lui Goku să facă nu știu ce boala.
(*1/2)
Leave a Reply