Batman – Superman #2
În numărul trecut Batman și Superman, din tinerețile lor, s-au luat la pumni când s-au întâlnit pentru prima data, așa cum este politicos în benzile cu supereroi, până când s-au teleportat în altă dimensiune. Ajunși acolo s-au întâlnit cu niște versiuni mai bătrâne ale lor, pentru că desigur nu sunt sute de alți supereroi prezenți, cu care s-au pălmuit nițel după care au trecut la lucruri serioase. Îmi plac cât de cât poveștile cu analogi și versiuni alternative ale personajelor.
Mi-a plăcut cât de cât și arta lui Jae Lee, dar mai ales June Chung. Săraca tipă trebuie să scoată ceva coerent din petele de negru ale graficianului și nici măcar nu primește mențiune pe copertă. Dar în contextul numărului ăstuia excesul de umbre și lumile pustii, care arată ca niște scene de teatru minimalist decorate funcționează. Nu-i o lume care trebuie construită, ci sugerată. Momentan este ok să facă cititorul treabă. Poate chiar mai bine. Dar nu știu cum vor merge lucrurile mai târziu.
(**1/2)
Batman – The Dark Knight #22
Am luat asta doar pentru Maleev. Care s-a apucat din nou să deseneze și nu doar să abuzeze de photoshop și referințe fotografice. Și arată bine. Și funcționează bine. Își permite astfel angulații potrivite ale cadrelor, expresii, compoziții mai interesante ale paginilor. Povestea e ok. Cred că pornește de la niște chestii ale lui Snyder pe care nu le-am citit. Ceva cu Clayface care l-a răpit pe comisarul Gordon și i-a luat locul, încercând să-i însceneze niște crime.
(**1/2)
Edison Rex #8
Cred că este primul episod din Edison Rex care nu m-a încântat la culme. Nu aș ști sigur să zic de ce. Poate-i villainul cam expirat: un Moș Crăciun malefic care face jocuri de cuvinte de sezon, poate din cauza analogului lui Batman nici el nu-i prea interesant momentan. Poate pentru că Edison nu interacționează prea mult cu restul personajelor secundare, ceea ce în numerele anterioare era delicios. Până la urmă, tot este o bandă plăcută.
(**1/2)
Hunger #1
S-a simțit mai mult ca o sumă de scene puse cap la cap și nu chiar ca o poveste. Adică Rick Jones, care habar n-am ce a pățit în Ultimate de e superentitate apărătoare a universului, se întoarce pe Pământ vrând un hamburger, apare Watcherul, care în Ultimate este un băț telepatic, îl ceartă că nu-i prin spațiu bătându-se cu alieni, îl teleportează pe nava unor Chitauri, Skrulli din Ultimate, ăștia se războiesc cu niște Kree, apoi apare roiul Gah Lak Tus, Rick iese să se bată cu năvuțele ce-l compun, apoi apare Galactus din 616, roiul încearcă să-l asimileze și cei doi Galactuși se unesc.
Arată drăguț, totuși. Kirk și Aburtov fac treabă bunuță.
(**)
Hawkeye Anual #1
Aici vedem cam de ce se certau Kate și Cliff în numărul trecut și de ce Kate a plecat în Los Angeles. Speranța ei la o vacanță de pierdut vremea lângă piscina unui hotel și aruncat priviri indecente către băieții ce se scaldă în ea i-a fost spulberată când cartea de credit i-a fost anulată și mașina furată, ca parte din răzbunarea Madamei Mask pentru cele petrecută în Madripoor acum câteva numere. Lucrurile se rezvolă bine până la urmă.
Javier Pulido arată mai mult ca sine și nu ca un Javier Pulido care parcă ar vrea să-l imite pe Aja, dar nu-i iese. Ca atare banda arată și funcționează mai bine decât Hawkeye 4 și 5. El și Fraction fac o chestie interesantă cu monologurile interioare ale lui Kate.
(***)
Journey into Mystery #654
Una dintre cele mai bune benzi de la Marvel pe care nimeni nu o remarcă își menține calitatea. Este penultimul capitol din escapada spațială a lui Sif. Nu știu de unde să mă apuc să povestesc. Așa că nu cred că o să o fac. Trebuie doar să mă credeți că-i mișto.
Uitați o monstră:
(***)
Lazarus #2
Continuă să devină din ce în ce mai mult Game of Thrones post-apocaliptic. Putem bifa nu doar case feudale în relații tensionante, atât pe plan intern cât și extern, dar și gemeni blonzi incestuoși. Pam, pam, pam. Da-mi place. Decorul, atmosfera. Michael Lark diseminează frumos informație prin decor, prin limbajul corporal al personajelor.
(***)
The Rocketeer – The Spirit – Pulp Friction #1
Habar n-am cum să descriu în limbaj juridic cu ce începe banda, dar în 1941 consilierii orașului Central se întrunesc să discute problema liciențelor radio. Consilierul Cunningham este singurul care se opune oferirii de liciențe exclusive unor persoane din sectorul privat. Opt ore mai târziu cadavrul său este descoperit pe o plază, pe cealaltă coastă de către Bettie Page, oarecum iubita eponimului Rocketeer. Pentru a investiga crima bunului său prieten șeful poliției orașului Central pleacă împreună cu The Spirit și a sa fiică în Los Angeles. Cei doi eroi și grupurile formate în jurul lor se ciocnesc, petrecându-se câteva neînțelegeri care se soldează cu puțină violență aerială, se redescoperă prietenii vechi formate pe timp de război și se formează triunghiuri amoroase bizare.
Se întâmplă lucruri, are haz, are un pic de relevanță și e structurată impecabil. Iar reîntoarcerea în benzi desenate a lui Paul Smith, cu stilul său clasic, personajele expresive și punerile în pagină clare, dar cu momente deosebit de inventive nu cred că putea este mai mult decât binevenită.
(*** 1/2)
Wolverine and the X-Men #33
Se pornește o mică revoluție în Academia Hellfire condusă de Toad și un Quintin Quire cu puterile psihice mult scăzute. Idie îi face jocul lui Kade încercând să afle cine l-a împușcat în cap pe Broo. Ceea ce este nițel problematic că o pune să se îmbrace în costumul Reginei Negre al Clubul Hellfire. Și Idie are vreo 15 ani. Și colorează puțin neplăcut numărul, care altfel, din punct de vedere al construcției este unul dintre cele mai bune de ceva vreme.
(**1/2)
Young Avengers #8
A crescut peste mine story-arcul ăsta din Young Avengers. Primul nu m-a entuziasmat prea tare, dar mă gândesc că asemenea unei ciuperci sau tumori, nici nu-ți dai seama când te acoperă și deja-i prea târziu să scapi de ea. Tinerii avengeri se plimbă prin spațiu și timp urmărind un personaj care poartă uniforma lui Patriot și care îi conduce în univers după univers în care povestea vieții lor a luat o turnură nefastă. Iar apoi lucrurile încep cu adevărat să sugă când se întâlnesc cu Mama.
McKelvie face niște lucruri faine cu pagina și cu secvența, cu limbajul corporal și jocul personajelor, contribuind enorm la caracterizarea lor și la senzația de autentic pe care încep să o inspire.
(***1/2)
Hmz, destul de multe benzi cu analogi și universuri paralele și triburi și chestii similare.
Leave a Reply